Abandonul școlar

O educație autentică și funcțională se sedimentează în familie, apoi are continuitate în grădiniță și școală prin intermediul corpului profesoral, care prin simpla sa existență reprezintă puterea exemplului.

Literatura de specialitate ne oferă mai multe definiții ale abandonului școlar: „o formă a eșecului școlar” sau „părăsirea sistemului de educație înainte de finalizarea învățământului obligatoriu” sau „ieșirea din școală înainte de absolvirea unuia din nivelurile acestuia” sau „ieșirea din școală în general, indiferent de nivel, fără obținerea diplomei care să ateste finalizarea studiilor” sau „ieșirea din sistemul de învățământ fără un act care să-l certifice pe piața muncii”.

Din punct de vedere economic, abandonul școlar reprezintă un indicator al eficienței sistemului educațional astfel încât, dacă indicele de abandon școlar este mare, atunci sistemul educațional este ineficient. În acest sens, abandonul școlar creează condițiile insuccesului integrării sociale, întrucât reduce șansele autorealizării profesionale și limitează integrarea pe piața muncii.

Din păcate, școala a început să nu mai fie percepută drept stâlpul de bază al societății în anumite ierarhii, fiind considerată drept pierdere de timp care nu asigură un viitor, preferându-se câștigul material imediat. Și toate acestea pleacă, de acasă, din familie, formându-se astfel un cerc vicios.

Cercetările realizate referitor la abandonul școlar pot fi grupate în trei mari categorii, corespunzătoare perspectivelor de abordare / interpretare:

1. abordarea psihosocială a urmărit să demonstreze că aceia care abandonează școala diferă de cei care își finalizează studiile în ceea ce privește unul sau mai multe atribute psihosociale sau trăsături de personalitate; numeroase studii de această factură au investigat rolul motivației, inteligenței, imaginii de sine și agresivității în decizia de a abandona școala.

2. perspectiva interacționistă interpretează abandonul ca pe o consecință a interacțiunii dintre caracteristicile individuale ale elevilor și cele ale mediului educațional, în care se includ ceilalți actori sociali (profesori, colegi) și variabile ale programelor educative.

3. teoria constrângerii externe afirmă că abandonul școlar nu este atât un produs al sărăciei, cât un produs al presiunii factorilor de mediu pe care individul nu îi poate controla, factori care au un impact deosebit asupra menținerii elevilor în școală .

Abandonul școlar este o realitate socială complexă având o multitudine de cauze și având nevoie, în consecință de răspunsuri diversificate. Părăsirea timpurie a școlii este rezultatul unui cocktail de cauze interne precum imaturitatea școlară, instabilitatea afectivă, tulburări de comportament etc. și externe (de natură economică: situația precară a familiei, lipsa hainelor și încălțămintei, condițiile de locuit, dezbinarea familiei, lipsa ajutorului la învățătură).

Cauzele abandonului școlar pot fi evaluate din câteva perspective:

1. Cauze sociale care țin de familie:

- situația economică precară a multor familii;

- modelul educațional oferit de părinți (stil parental indiferent, neglijent);

- dezorganizarea familiei care atrage după sine dificultăți materiale;

- implicarea în activități ilegale;

- lipsa unui loc de muncă;

- încrederea scăzută în educație;

- migrația (problemele întâmpinate de copiii care părăsesc sistemul de învățământ românesc și apoi se întorc);

- diferențele etnice.

2. Cauze care apar în anumite comunități (de exemplu, comunitatea rromă, mediul rural):

- căsătoria timpurie;

- apariția unui copil;

- lipsa de securitate în anumite zone.

3. Cauze psihologice care țin de personalitatea și starea de sănătate a elevului:

- motivație școlară scăzută;

- lipsă de interes;

- încredere scăzută în educația școlară;

- oboseală;

- anxietate;

- imagine de sine deteriorată;

- sentimente de inferioritate;

- abilități sociale reduse;

- pasivitate;

- refuzul de a adera la o alegere făcută de alții (reacție la presiunea exercitată de dorințele adulților).

4. Cauze psihopedagogice care țin de contextul școlar specific (inclusiv relația profesor - elev):

- supraîncărcarea școlară;

- comunicarea defectuoasă elev - profesor (ironizarea, umilirea elevului);

- evaluarea subiectivă;

- frica de evaluare;

- conflict cu colegii;

- practici educative percepute de elevi ca fiind nedrepte, frustrante;

- incompatibilitate între aspirațiile, trebuințele de învățare și oferta educațională a școlii;

- formă de apărare împotriva disciplinei excesiv de rigidă și severă;

- violența;

- neimplicarea;

- repetenția frecventă;

- integrarea insuficientă în colectivul clasei de elevi.