Abordări în analiza dezvoltării copilului

“Omul a avut izvoare – si are varste. Pe cele dintai i le-au relevat mitologiile, i le-au relevat religiile. Pe cele din urma le traverseaza pe cont propriu.” (I. Ianosi, Varstele Omului)

Despre “varstele omului” putem vorbi din nenumarate puncte de vedere. Cei mai multi teoreticieni au incercat sa realizeze o impartire in etape a vietii. Fiecare dintre acestia a pornit dintr-un anumit punct. Cand vorbim despre dezvoltare, despre dezvoltarea umana, nu putem sa nu ne gandim la diferite faze ce trebuiesc parcurse, etape prin care sa se realizeze dezvotarea.

Ce este dezvoltarea?

Dezvoltarea presupune trecerea prin diferite faze progresive spre o treapta superioara, presupune evolutia, transformarea. Cand spunem ca ne dezvoltam, intelegem o extindere prin dobandirea de proportii, insemnatate, forta, cu alte cuvinte ne marim, crestem.

Aceasta crestere, evolutie poate fi fizica, psihica, morala, sociala. Trecerea de la o “varsta” la alta se face prin schimbare, schimbare ce are la baza multi factori, fara de care dezvoltarea umana nu ar fi posibila.

Dezvoltarea poate fi analizata prin prisma mai multor stiinte ca: antropologie, sociologie, educatie, economie si ecologie, biologie si nu in ultimul rand psihologie.

Psihologia dezvoltarii

Psihologii au cercetat dezvoltarea copilului prin diferite metode, de la tipurile de influente care se exercita asupra copiilor, incepand cu primele interactiuni care au loc intre parinti si copii lor, pana la modalitatile de crestere si educare a copiilor din diferite culturi.

Principalele perspective de analiza s-au concretizat in teorii. Prima este teoria invatarii sociale, in care sunt luate in consideratie contactele pe care le are copilul cu alte persoane, pentru a determina influenta acestora asupra dezvoltarii copilului. Cea de-a doua abordare va fi abordarea psihanalitica. A treia perspectiva este cea a abordarii structuraliste in studiul dezvoltarii, care pune accent pe maturizarea biologica a copilului si pe dezvoltarea secventiala a cognitiei sale.

Dezvoltarea copilului in teoria invatarii sociale

Abordarea dezvoltarii copilului in teoria invatarii sociale isi are originile in aceste teorii (sociale), dar se considera ca nu poate fi explicat orice aspect numai din perspectiva proceselor de conditionare. In schimb teoreticienii acestei abordari accepta ideea ca personalitatea sau comportamentul copilului se dezvolta ca urmare a interactiunii sociale – prin recompense si pedepse, imitare, identificarea cu anumite modele de rol si conformarea la expectante. In cursul dezvoltarii copilului intra in joc toate procesele sociale: perceptia sociala si intelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale si comportamentele asociate si comunicarea, atat verbala cat si non-verbala.

Interactiunea parinte-copil

Atasamentul intre copil si parinti pare sa apara, complet, la varsta de aproximativ sapte luni. Inainte, copilul nu pare sa se tulbure in mod deosebit daca este separat de parintii sai, dar dupa aceea va plange si va afisa diverse simptome de suferinta. Totusi acest atasament nu apare chiar brusc, ci se construieste de-a lungul celor sapte luni de viata, prin procesul de interactiune cu parintii, realizat pe diverse cai. Copilul se naste pregatit sa reactioneze fata de parinti intr-o anumita maniera si parintii, la randul lor, se comporta si ei intr-un anumit fel. Pe masura ce aceasta interactiune se dezvolta, copilul si parintii se acomodeaza si, treptat, se formeaza intre ei o relatie de atasament.

Primul contact al copilului cu lumea exterioara are loc in mare masura, prin gesturile, mimica si vorbele persoanei care are grija de el. Desi nu pare mult, aceste lucruri ii pot oferii copilului o experienta destul de variata: ridicarea si strangerea in brate sunt foarte diferite de faptul de a-i vorbi, iar zambetul constituie un tip de stimulare foarte diferit de gadilat. Din aceasta diversitate de comportamente pe care le manifesta parintii (nu trebuie neaparat ca parintele sa fie principala persoana care are grija de copil) copilul incepe sa isi formeze cunostintele asupra lumii.

Dupa cum au aratat multi cercetatori, in special Schaffer (1971), copilul are o tendinta mult mai puternica de a reactiona la oameni, decat la alti stimuli din mediul sau, cum ar fi licaririle de lumina sau zgomotele. La copil pare sa existe o tendinta de sociabilitate foarte puternica si foarte bine conturata. Deoarece fiintele umane in comparatie cu multe alte specii sunt foarte sociabile si, in mod normal nu-si traiesc viata complet izolate, acest lucru este de asteptat. Interesant este insa modul in care se dezvolta la copii aceasta sociabilitate.