Aptitudinea pedagogică

Aptitudinea pedagogica reprezinta un ansamblu de calitati psihosociale, generale si specifice, necesare pentru proiectarea activitatilor care au ca finalitate formarea-dezvoltarea permanenta a personalitatii umane, activitati realizabile in diferite medii institutionale, in conditii relevante la nivel de produs (rezultatele obtinute, valorificate) si de proces (resursele interne angajate, valorificate).

In psihologie, aptitudinea este abordabila din perspectiva raporturilor sale cu capacitatea umana (savoir-faire). Ea este interpretata ca fiind: sinonima, reala, in raport cu capcitatea umana; virtuala, potentiala in raport cu capacitatea umana.

In literatura de specialitate anglo-saxona este avansat termenul de abilitate "care, fara a face distinctie, incearca sa acopere notiunea de aptitudine cu notiunea de capacitate". Aptitudinea devine un suport al capacitatii; capacitatea reprezinta continutul obiectivat al aptitudinii ( Dictionnaire actuel de l'education. , . ).

Functia aptitudinii angajeaza resursele intregului sistem psihic uman. Valorificarea proceselor-activitatilor-insusirilor-conditiilor psihice, la niveluri de performanta maxima "permite aprecierea acestora ca aptitudini generale sau speciale". Pe de alta parte, "aptitudinea este cea care permite diferentierea indivizilor, cu o educatie egala, priviti din punctul de vedere al randamentului" ( Dictionnaire de la psychologie, , .).

Functia generala a aptitudinii pedagogice depaseste sfera actiunii didactice, angajand toate resursele educative ale activitatii umane, valorificabile la nivel de: continut: intelectual-moral-tehnologic-estetic-fizic; forma: formala-nonformala-infor-mala; cercetare: fundamentala, orientativa, aplicativa; management educational/con-ducere globala-optima-strategica a sistemului si a procesului de invatamant.

Functia specifica a aptitudinii pedagogice angajeaza insusirile fizice, psihice si sociale ale "actorilor educatiei" care asigura reusita in activitatea didactica proiectata si realizata la nivelul procesului de invatamant. Aceasta functie directioneaza resursele invatarii, orientate la nivel de activitate cu finalitate adaptativa, care confera procesului instructiv-educativ calitatea de cel mai important factor de formare si dezvoltare a aptitudinilor elevilor.

Structura aptitudinii pedagogice sintetizeaza "un complex de insusiri psihosociale" care asigura competenta subiectului educatiei in actiunea de formare-dezvoltare permanenta a obiectului educatiei (prescolar, elev, student etc). In cadrul acestei structuri determinanta este capacitatea de comunicare pedagogica a educatorului.

Ea sustine valorificarea si integrarea adecvata a tuturor trasaturilor aptitudinale realizabile efectiv la nivel de:

- capacitate de a cunoaste si de a intelege obiectul educatiei (elevul etc);

- capacitate de stimulare a creativitatii necesare pentru adaptarea la conditiile noi care apar continuu pe parcursul desfasurarii actiunii educationale/didactice.

- capacitate de organizare manageriala a activitatii la nivel de proiectare-desfasu-rare-evaluare-autoperfectionare, prin elaborarea circuitelor de conexiune inversa.

Teoriile psihologice moderne evidentiaza linia de continuitate existenta intre aptitudinea pedagogica si competenta profesorului, in calitatea sa de principal subiect al educatiei. Personalitatea sa angajeaza trei categorii de capacitati operationale:

- capacitatea raportarii la realitatea educationala cu mijloace specifice inteligentei generale;

- capacitatea cunoasterii si abordarii elevului simultan ca realitate, intelectuala -afectiva - motivationala - volitiva - caracteriala;

- capacitatea transmiterii informatiei stiintifice la niveluri de intelegere si de aplicatie valorificabile in sens prioritar formativ.

Aceste capacitati operationale asigura valorificarea structurii instrumentale a aptitudinii pedagogice, bazata pe: dispozitia naturala potentiala, diferenta individuala realizata, eficienta demonstrata in actiune.