Cariera didactică între rațiune și simțire

1. Considerații asupra rolului educației și al educatorilor în viața cetății

Când ne oprim o clipă din tumultul adolescenței și scrutăm viitorul încercăm să ne plasăm undeva în viața viitoare a cetății. Au făcut aceasta din neguri de istorie fiecare dintre tinerii apartenenți tuturor generațiilor. Visul lor s-a înscris mereu între zidurile cetății prezentului istoric, s-a conturat urmând modelele vremii, a fost impulsionat de dorințele și aspirațiile celor ce le erau aproape și a fost constrâns de propriile limite, conștientizate sau nu.

Când nevoia de educație planificată, organizată, condusă expicit s-a conturat și s-a înscris în paternul instituționalizării, societatea a devenit din ce în ce mai conștientă de rolul acestui factor determinant al dezvoltării umane.

Văzută în diverse chipuri, în funcție de puterea minții și natura personalităților ce au reflectat asupra ei educația a întruchipat roluri diverse în viața cetății.

Educația este un ornament în vremuri de prosperitate și un refugiu în vremuri de restriște. (Aristotel)

Educația nu este pregătirea pentru viață, educația este viața însăși. (John Dewey)

Educația este mișcarea din întuneric spre lumină. (Allan Bloom)

Educația este ceea ce supraviețuiește după ce tot ce a fost învățat a fost uitat. (B.F. Skinner)

Educația este dobândirea artei de a utiliza cunoștințele. (A.N. Whitehead).

Educația este crearea metodică a obișnuinței de a gândi. (Ernest Dimnet).

Educația este descoperirea treptată a ignoranței noastre. (Will Durant).

Educația este calea de la ignoranța încrezută la incertitudinea jalnică. (Mark Twain)

Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea. (Nelson Mandela)

Cum maniera de realizare a educației formale a început să nemulțumească spiritele novatoare, aserțiuni incluzând note critice au început să apară, iar rolul implicării active a celui educat în propria sa educație a început să fie subliniat.

Educația este procesul prin care o grămadă de prejudecăți îți sunt vârâte pe gât. (Martin H. Fischer)

Educația este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas. (Socrate)

Educația nu este umplerea unei găleți, ci aprinderea unui foc.(William Butler Yeats)

Experiența este un profesor grozav. (John Legend)

Cine au fost educatorii? Dacă ne uităm în urmă, în istoria proprei noastre nații, constatatăm că încă de la daci există mărturii legate de rolul părinților în educarea progeniturilor lor. Rolul educațional al părinților a rămas fundamental până în zilele noastre, dar societatea uită că astăzi, mai mult decât oricând, părinții ar trebui să fie ajutați să-și exercite acest rol, în deplină cunoștință privind complexitatea contextului în care ei sunt chemați a fi părinți- educatori.

Apoi, treptat în istorie, oameni liberi cu ceva știință de carte, veniți din afara granițelor teritoriilor ocupate de geto-daci, au devenit dascăli angajați pentru copii din familiile mai înstărite, până când, conform unor mărturii, au început să existe școli pe pământurile îmbrățișate de brațele puternice ale Carpaților, de apele Dunării și mângâiate de brațele ude ale Mării Negre.

Astfel, diferite scrieri istorice vorbesc despre existența unei prime școli organizate pe teritoriul țării cândva în secolul al doilea î.e.n.( capitolul Instruirea și educația la geto-daci, din volumul I al Istoriei învățământului din România (de la origini până la 1821). Era un gimnaziu ce funcționa, se pare, pe malurile lacului Sinoe, atestat încă din sec. II. î.e.n. prin două fragmente epigrafice și câteva inscripții aflate și acum la Histria; aceste vestigii descriu modul de organizare a gimnaziului. (Istoria învățământului din România (n.d). In acest context se vorbește pentru prima dată de existența unui corp didactic.

Școlile dintâi au avut alte limbi de predare decât cea a poporului ce avea să se nască și să se dezvolte la răscruce de drumuri, la răscruce de vânturi ale intereselor geopolitice ce mereu ne-au fost potrivnice. Primele limbi în care copiii și tinerii de pe aceste meleaguri au fost învățați se dovedesc a fi greaca, latina și slavona.

Doar în 1495, după unii autori, sau după alții în 1583 o primă școală în limba română s-a născut în Șcheii Brașovului. Mai apoi, tot din Transilvania de pe meleagurile Sibiului a plecat spre București Gheorghe Lazăr pentru a demonstra că înalta știință de carte se poate preda cu succes și în limba poporului său; el a pus bazele Colegiului Național Sfântu Sava. Exemple de dascăli și pedagogi dedicați dezvoltării școlii românești sunt multe în istorie și ele sunt, sau ar trebui să fie, flacăra de la care să-și reîncarce energia cei ce azi slujesc învățământul românesc, cei aflați într-un moment de blazare, derută și poate chiar deznădejde.

Rațiunea a învins mereu de-a lungul istoriei. Simțirea este cea ce domină prezentul educației la noi, ea emerge într-un set de emoții negative alimentate permanent de un statut din ce în ce mai precar al personalului de predare. Mai nou, o îngrijorătoare bâlbâială ce pare a determina logonevroza întregului sistem de educație este bine ancorată în noua lege ce diriguiește domeniul, în ciuda câtorva puncte pozitive ce merită a fi păstrate la o eventuală reevaluare. Șansele de recuperare devin exponențial mai mici atâta vreme cât însuși sistemul de formare a formatorilor este dominat de o imensă și îngrijorătoare imprecizie. Nu știm dacă ea ascunde doar neștiință, nepăsare sau prea mult păs pentru interese meschine. Rezultatanta emoțională negativă este, însă, o certitudine.