Cele Mai Frecvente Tulburări de Limbaj la Școlarii Mici

I. EDUCATIA INTEGRANTA  note definitorii si delimitari terminologice

Desi mai ales a doua jumatate a secolului trecut a fost caracterizata de preocupari sustinute de asigurare a celor mai bune conditii de educatie a copiilor cu nevoi speciale în cadrul centrelor si institutiilor speciale, ultimele doua decenii ale sale au adus în prim planul domeniului educational, prin intermediul UNESCO, o noua teza potrivit careia reabilitarea persoanelor cu deficiente este parte componenta a dezvoltarii unei comunitati si are în vedere implicarea persoanelor în cauza, a familiilor acestora, a celorlalti membri ai comunitatii, alaturi de serviciile de sanatate, educatie, profesionale si sociale.

În acest sens, Conferinta UNESCO a ministrilor educatiei de la Jomtien (Thailanda,1990) precum si Conferinta Mondiala a Educatiei Speciale de la Salamanca, din 1994, reprezinta deschiderea catre un nou curent în politicile educationale în lume, asa numita sintagma educatia pentru toti, nepierzându-se din vedere nici educatia pentru fiecare.

În acest caz se vorbeste despre necesitatea deschiderii structurilor si sistemelor educationale de masa în scopul de a deveni apte sa primeasca si sa sprijine toti copiii, devenind astfel scoli ale comunitatii, deschise, flexibile, democratice si inovatoare, scoli pentru toti care sa ofere acces la educatie si aceeasi calitate a acesteia în toate cazurile. Cele doua obiective generale vizeaza asigurarea posibilitatii de a participa la educatie a tuturor copiilor, oricât de diferiti ar fi ei prin modelul personal de dezvoltare de ceea ce numim în mod obisnuit normal, iar participarea presupune acces si integrare; calitatea tine de identificarea dimensiunilor procesului de învatamânt, a continuturilor si agentilor educationali care sa raspunda favorabil asigurând succesul si eficienta.

Participanti activi la procesul didactic, copiii aduc cu ei experiente, stiluri de învatare, modele sociale, ritmuri si moduri de interactiune specifice, de aceea sistemul de educatie trebuie sa fie pregatit sa asigure normalizarea si reformarea conditiilor pentru persoanele cu cerinte educative speciale. Acestea (dupa cum se mentioneaza si în prevederile organismelor internationale) au aceleasi drepturi fundamentale ca si ceilalti, fara discriminare. De aceea, mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor discriminatorii si de construire a unei societati ce asigura o educatie cu aceleasi sanse este scoala de orientare incluziva în care proiectarea si implementarea programelor educationale tine seama de diversitatea caracteristicilor si trebuintelor copiilor inclusi, procesul didactic derulându-se conform principiilor pedagogiei centrate pe copil.

Pentru a putea beneficia de sansa de a participa activ la viata sociala odata devenit adult, de a se integra deci social, copilului trebuie sa i se acorde neconditionat aceasta sansa înca din perioada scolara: integrarea sociala este deci conditionata de integrarea scolara. Scolile care au înteles si adoptat aceasta noua orientare de participant activ la a permite copilului cu deficiente de a fiel însusi printre ceilalti. Literatura de specialitate vorbeste de mai multe niveluri ale integrarii: fizica, functionala, sociala, personala, societala si organizationala, transpunerea în practica necesitând un sistem închegat de actiuni din diverse domenii, desfasurate începând de la individ la societate, tinta reprezentând-o transformarea societatii într-un sistem capabil sa asigure integrarea persoanelor cu cerinte speciale în structurile sale.

Termenii de baza cu care se opereaza în domeniu, desi sunt îndeobste cunoscuti, nu de putine ori dau nastere unor confuzii. Astfel, notiuni ca: deficienta, handicap, infirmitate sunt adeseori considerati sinonime perfecte, în fapt lucrurile nestând deloc asa. Astazi practica si legislatia de specialitate folosesc adeseori termenul dizabilitate, în categoria persoanelor cu dizabilitati putând intra oricine, în orice moment, ca urmare a unor împrejurari nefericite, boli sau accidente.

CES  cerinte/nevoi educationale speciale  categorie care se refera la solicitarile în plan educativ ale anumitor persoane aflate în stare de dificultate în raport cu cei din jur, neputând sa-si valorifice în conditii normale potentialul intelectual si aptitudinal, fapt care induce o stare de inferioritate, accentuând conditia de persoana cu cerinte speciale. Fiecare elev ca individualitate reclama anumite cerinte specifice(tratarea diferentiata este un principiu de baza al didacticii), însa nevoi speciale de educatie pentru copiii cu dizabilitati sunt necesare în scopul normalizarii si integrarii lor în clasele obisnuite pentru a le putea asigura dezvoltarea si valorificarea potentialului de care dispun. Strategie fundamentala în cadrul de dezvoltare a unei comunitati, reabilitarea determina, alaturi de integrare, un fenomen de schimbare a atitudinilor si practicilor astfel încât toti indivizii participa în mod egal la viata comunitatii din care fac parte  incluziunea sociala.

În scoala incluziva, la nivelul claselor incluzive(din care fac parte între doi si patru elevi cu CES) se aplica un curriculum diferentiat, adaptat, specific potentialului aptitudinal dominantelor personalitatii si prin selectare de continuturi, prin accesibilizare sau utilizare de metode si procedee didactice, precum si de mijloace de învatamânt specifice.

Nelipsit ar trebui sa fie profesorul itinerant sau suport, dar încadrarea acestora tine deja de structuri superioare, care fac reduceri de personal, de cheltuieli si nu investitii, indiferent de necesitatea lor.

II. TULBURARILE DE LIMBAJ CELE MAI FRECVENT ÎNTÂLNITE LA ELEVII DIN ÎNVATAMÂNTUL PRIMAR

II.1. Prezentare generala

Mijloc specific de comunicare umana, vorbirea nu apare spontan la copii, ci constituie un lung si dificil proces de învatare, presupunând un efort îndelungat al individului, în decursul dezvoltarii sale ontogenetice. Daca la adult articularea sunetelor, respectarea formei gramaticale au devenit acte automatizate, în cazul copilului, pâna la învatarea si formarea tuturor mecanismelor vorbirii, a automatizarii acestui act extrem de complex, vorbirea se impune permanent supravegheata de constiinta.

Experienta de viata a copilului se dezvolta si se îmbogateste pe baza comunicarii verbale cu adultii, fapt ce duce la perfectionare si la însusirea unor modalitati de gândire si de activitate deoarece exista o insertie subtila a limbajului în personalitatea umana si în totalitatea comportamentelor dobândite ale copilului. Caracteristicile diferentiate din conduita verbala sunt determinate de dezvoltarea ontogenetica a capacitatii de verbalizare, dar si de procesul instructiv-educativ si de experienta practica.

Modul în care copilul se realizeaza în planul vorbirii si al dezvoltarii psihice este influentat de o serie de factori precum mediul de viata si de activitate, preocuparea adultilor pentru stimularea vorbirii sale, eficienta demersului didactic, capacitatile intelectuale, afectivitatea si personalitatea acestuia.

În categoria tulburarilor de limbaj sunt cuprinse toate deficientele de întelegere si exprimare orala, de scriere, citire, de mimica si articulare. Prin tulburare de limbaj întelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuala, atât sub aspectul reproducerii cât si al perceperii, începând de la dereglarea componentelor cuvântului si pâna la imposibilitatea de comunicare totala sau scrisa.(M. Gutu, 1975)

Categoriile de persoane care prezinta tulburari de limbaj reclama cerinte educationale speciale deoarece, oricât de slaba ar fi deficienta, ea influenteaza negativ întregul comportament uman, datorita atât posibilitatilor reduse de exprimare, cât si existentei unei anumite temeri si retineri care le împiedica sa se desfasoare la nivelul posibilitatilor reale, producând o stagnare în dezvoltarea personalitatii copilului, modificând relatiile lui cu semenii, singularizându-l si împiedicându-l în mare masura sa participe la joc sau la celelalte activitati comune celor mici.