Comunicare educațională

Relaţia profesor-elev a constituit un obiect de reflecţie pentru teoreticienii tuturor timpurilor. Ea reprezintă o ,,sinteză a relaţiilor interpersonale” pe fundalul cărora se nasc şi se dezvoltă atât virtuţile şi viciile. Faptele bune se ivesc şi depind de destinatar, sunt generate de acesta; ,,Ceea ce fac încerc să fac pe placul semenului meu. Dacă el ar gândi cel puţin la fel înţelegerea ar deveni plenară, ar putea să apară toleranţa reciprocă. În contextul favorabil situaţiilor, apar şi se dezvoltă viciile cotidiene. Ele sunt generate de natura relaţiilor interumane şi amplifică dacă nu sunt sesizate şi corectate la timp prin educaţie”. ,,Omul este rodul educaţiei pe care o primeşte” (Helveţius)

Copilul, preadolescentul, adolescentul şi tânărul au avut şi au nevoie de când este lumea de educaţie. Aceasta este o trebuinţă ce se impune a fi satisfăcută în raport cu vârsta şi particularităţile fizice şi psihice ale elevului (educatului), rolul de educator revenind profesorului în general şi dirigintelui în mod special. Um om educat este şi un om disciplinat, disciplina fiind o condiţie de baza a muncii şcolare. Marele pedagog Comenius spunea că ,,Şcoala fără disciplină este ca o moară fără apă”, disciplina se formează prin educaţia în ceea ce priveşte ordinea, punctualitatea, pregătirea zilnică a lecţiilor, respectarea regulamentului şcolar şi a dispoziţiilor şcolare. O mare influenţă asupra elevilor o are exemplul pe care îl dă educatorul. Ţinuta, corectitudinea, dreptatea şi ataşamentul faţă de copii determină disciplina lor. Totuşi, uneori se întâmplă abateri de la disciplina şcolară, devieri de la comportament. În aceste cazuri trebuie cunoscute mai întâi cauzele acestir stări de lucruri. Acestea pot fi cauze de natură organică, familială sau şcolară. Dirigintele este acela care trebuie să cunoască situaţia şi să treacă la remedieri psiho-pedagogice. Ca şi medicul, un profesor-diriginte bun vindecă ,,răul” pornind de la tratarea cauzei care l-a produs. Aşadar, primul pas al educatorului este cunoaşterea elevilor, a temperamentului, caracterului şi personalităţii lor. Acestea se pot realiza printr-o bună pregătire psihopedagogică şi cu mult tact.

Tactul pedagogic se relevă pe fondul interacţiunii profesor-elev şi reprezintă, după opinia unor autori, contactul dintre educator şi universul lăuntric al copilului şi adolescentului, apropierea sinceră faţă de acesta. Este arta de a pătrunde şi desluşi conştiinţa individuală, de a prevedea reacţia posibilă a celui pe care îl educăm, respectând în acelaşi timp simţul măsurii. Naturaleţea comportării profesorului, prietenia neexagerată, seriozitatea fără a genera încordare, faptul de a se impune fără a se enerva, axigenţa fără a cădea în pedanterie, sunt doar câteva trăsături definitorii ale tactului pedagogic. Educatorul trebuie să aibă o conduită echilibrată, nici prea indiferentă, nici prea agasantă.

Sunt cunoscute trei tipuri de profesori: tipul autoritar, tipul democratic şi tipul indiferent, liberal.

Tipul autoritar îşi impune voinţa şi părerile ignorând personalitatea elevului, favorizând reacţii de mascare afectivă, de ezitare, şovăială, instabilitate, introvertire, emotivitate spontană, teamă, lipsă de iniţiativă şi neîncredere. Copii reacţionează agresiv la acest tip. Este un tip negativ.

Tipul democratic, dimpotrivă, Ia măsuri împreună cu elevii pe baza încrederii reciproce. Nu se exclude exigenţa. Este un tip pozitiv.

Tipul indiferent.