Comunicarea Didactică

Argument

Întregul proces de organizare şi desfăşurare a activităţii de instruire a elevilor este reglementat de profesor prin comunicare. Urmărind fixarea comportamentelor dezirabile ale elevilor şi modificarea celor indezirabile, prin comunicare profesorul vizează, în acelaşi timp şi cu precădere, formarea capacităţilor comunicative ale educaţilor. Dar pentru a putea forma, profesorii trebuie ei înşişi formaţi. În speţă, pentru a forma la elevi competenţe comunicative, profesorii înşişi trebuie să posede asemenea competenţe, iar procesul de comunicare cu elevii este el însuşi mijlocul de formare la aceştia a competenţelor de comunicare. Prin urmare problema competenţelor comunicaţionale îi priveşte deopotrivă pe profesori şi pe elevi, fie că e vorba de perfecţionare în cazul primilor, fie că e vorba de formare-dezvoltare în cazul celorlalţi.

Activitatea principală a elevilor este învăţarea. Învăţarea are loc prin comunicare. Între cele două procese legătura este indisolubilă. Elevul învaţă comunicând cu profesorul şi cu colegii, şi învăţând comunică cu ei. Profesorul îi învaţă pe elevi comunicând cu ei, iar elevii îi comunică profesorului dacă ceea ce a vrut să-i înveţe i-a şi învăţat. Nu există act de învăţare al elevului în care să nu fie implicată comunicarea: cu profesorul prin prezenţa lui fizică sau simbolică, cu alte generaţii şi cu lumea prin conţinuturile cognitive, cu semenii prin comportamente sociale, cu sine prin reflecţie asupra Eu-lui propriu.

Comunicarea interumană, în general şi pe domenii, diferitele ei aspecte, intră tot mai mult în atenţia specialiştilor din ştiinţele comunicării, sociologilor, pedagogilor şi psihologilor.

Comunicarea didactică privită şi considerată ca model de formare a capacităţilor comunicative ale elevilor ocupă un loc central în demersul educaţional, dat fiind faptul că în faţa şcolii stă sarcina pregătirii copiilor pentru autoinformare permanentă.

Formarea şi dezvoltarea competenţelor comunicative constă în extrapolarea cunoaşterii lingvistice la situaţiile de comunicare concretă şi stă la baza oricărei intervenţii didactice.

Conţinutul cognitiv predat-învăţat în procesul didactic, ca şi influenţa formativă a

profesorului asupra elevului se pot măsura doar prin mijlocirea unei permanente legături între cei doi poli ai relaţiei educative, care determină înţelegerea dintre profesor şi elevi în vederea atingerii scopurilor şi desfăşurării activităţii de învăţare. Accentul cade în tot mai mare măsură pe interactivitate, pe sporirea rolului activ al elevului-receptor şi pe utilizarea întregii palete de retroacţiuni comunicaţionale.

Capitolul I: Comunicarea umană

1.1. Definirea comunicării umane

Comunicarea a fost percepută ca element esenţial al existenţei umane încă din antichitate. Elementele concrete ale teoriei comunicării apar, însă, în secolul VI, î.Hr., în lucrarea ,,Arta retoricii”, a lui Corax din Siracuza. Platon şi Aristotel au fost continuatorii acestei preocupări, astfel că alături de matematică şi filozofie, comunicarea a devenit obiect de studiu în Lyceum şi în Academia Greacă.

În Evul Mediu, când dezvoltarea bisericii ia amploare, comunicarea are noi dimensiuni, deoarece această perioadă coincide şi cu formarea primelor formaţiuni statale. Acest lucru se observă deoarece, în fiecare stat, existau persoane care se ocupau de consemnarea faptelor, de scrierea documentelor şi de elaborarea legilor. Se cristalizează sisteme comune de scheme specifice anumitor zone ale lumii.

Epoca modernă a reprezentat perioada de explozie a dezvoltării comunicării sub toate aspectele ei. Progresul tehnic şi al ştiintelor a favorizat apariţia mijloacelor de comunicare, care au avut ca impact intensificarea comunicării între indivizi, grupuri şi, mai ales, între diverse comunităţi.

Prin excelenţă, omul este o fiinţă socială care nu poate trăi izolat şi care interacţionează cu restul lumii. El relaţionează permanent cu semenii săi. În fapt, întâlnirea dintre două (sau mai multe) persoane reprezintă o situaţie în care se face schimb de semne, gesturi, sentimente, idei.

Termenul de ,, comunicare” provine din latinescul ,,comunis”, adică ,, a-şi face datoria în comun, a împărtăşi, a spune împreună, a amesteca, a uni”. A comunica înseamna ,, a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinta, a spune” sau (despre oameni, comunităţi sociale etc.) ,, a se pune în contact cu”, după cum şi ,, a fi în legatură cu”, ,, a duce la” (DEX, 179).

Constantin Noica considera sensul termenului ,,cuminecare” ca fiind mai apropiat procesului comunicării umane. ,,Comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri; cuminecare e de subînţelesuri” (C. Noica, 1970). Prin definiţie, comunicarea este modalitatea fundamentală de interacţiune psihosocială a persoanelor, interacţiune ce presupune realizarea unor schimburi informaţionale prin intermediul unor simboluri şi semnificaţii social generalizate în vederea conservării stabilităţii sau, după caz, a obţinerii unor modificări atitudinal-comportamentale la nivelul unui individ sau a unui grup.