Cum asigurăm reușita școlară la elevul mic

Formarea personalităţii umane, ca proces complex de devenire şi formare, nu se poate realiza decât strâns legată de activitatea de educaţie şi învăţare. Ştiinţa este preocupată de evoluţia personalităţii umane, de dimensiunea individuală şi socială a învăţării, de condiţiile în care se produce învăţarea şi căile de optimizare a învăţării.

Activitatea de învăţare se circumscrie procesului de formare şi dezvoltare a personalităţii pe baza interacţiunilor omului cu mediul, ceea ce implică în acelaşi timp, interacţiune şi complementaritate între pedagogic şi psihologic.

Învăţarea şcolară, ca formă de învăţare specific umană, se defineşte ca activitate sistematică, organizată, instituţionalizată, specifică tinerei generaţii şi orientată spre asimilarea de cunoştinţe şi formarea structurilor psihice şi de personalitate. Acest proces vizează obiective precise şi implică proiectare, anticipare, dirijare, control şi decizie.

În contextul evoluţiei informaţionale din ultimii ani, învăţarea şcolară a suferit transformări în sfera obiectivelor. Ea nu trebuie să conducă doar la asimilarea de informaţii ci şi la formarea de capacităţi de orientare, la gândire divergentă şi creativitate, la flexibilizarea structurilor cognitive şi atitudinale care să permită copilului adaptarea optimă la schimbările contemporane. Principalul obiectiv al învăţării şcolare în acest context este succesul şcolar.

Cercetările întreprinse în privinţa identificării factorilor ce explică nivelul rezultatelor şcolare au condus la determinarea capacităţii de învăţare a elevilor ca fiind un ansamblu de însuşiri individuale ca : nivel de dezvoltare intelectuală, interes şi motivaţie pentru activitatea şcolară, stare de sănătate, capacitatea de efort. Conceptul de maturitate şcolară arată faptul că rezultatele şcolare nu sunt dependente doar de aptitudinile elevului ci reprezintă,”eficienţa şcolară” a acestora, condiţionată de interese, motivaţie, perseverenţă, stabilitate emoţională şi atitudinea elevului faţă de învăţare.

Pornind de la constatarea că unii elevi învaţă mai repede şi alţii mai lent, B.Bloom şi John Carrol au considerat că se pot obţine rezultate mai bune de la cei din urmă dacă li se acordă un timp de învăţare mai îndelungat, atât cât au nevoie. Şi alţi cercetători au fost de părere că orice elev poate asimila conţinuturi dacă se utilizează căile adecvate pentru acest lucru.

Din această perspectivă, pentru a avea succes şcolar, nu este suficient ca să stabilim dacă un elev obţine rezultatele vizate la şcoală, trebuie să găsim mijloacele şi metodele potrivite în acest scop.

Putem defini conceptul de succes şcolar prin raportare la totalitatea rezultatelor elevilor, atât în ce priveşte nivelul de pregătire ştiinţifică ( acumularea cunoştinţelor şi formarea abilităţilor de aplicare a lor) cât şi dezvoltarea capacităţii intelectuale, formarea unor trăsături de personalitate, a interesului şi motivaţiei faţă de învăţătură, a capacităţii de a se instrui, de a deveni. Succesul şcolar - concretizat în rezultatele elevilor – reprezintă o realitate şcolară complexă ce include: cunoştinţe, capacităţi intelectuale formate, abilităţi de aplicare a cunoştinţelor, trăsături non – cognitive de personalitate; în acelaşi timp, succesul şcolar înglobează şi reuşita elevilor în activitatea postşcolară. Această dublă determinaţie face necesară punerea stării de reuşită a elevilor în relaţie cu exigenţele şcolii, cu posibilitatea de a accede la trepte superioare de învăţământ dar şi cu cerinţele reuşitei în activitatea socio – profesională viitoare.

Succesul şcolar – ca performanţă echivalentă cu atingerea obiectivelor propuse – se distinge de progresul şcolar – ce exprimă aprecierea rezultatelor obţinute şi a evoluţiei situaţiei la învăţătură ale elevului prin raportarea acestora la performanţele anterioare.

Astfel, un elev este posibil să nu atingă parametrii obiectivelor stabilite chiar dacă în plan personal, înregistrează progrese. În acelaşi timp, progresul şcolar corelat cu succesul nu implică un nivel limită de performanţă şcolară ci are un caracter de proces, se află în continuă devenire, ceea ce înseamnă că rezultatele obţinute de un elev se raportează atât la obiectivele stabilite cât şi la posibilităţile proprii. De aici reiese necesitatea conceperii programului şcolar la capacităţile elevilor.

Insuccesul şcolar – văzut ca incapacitate a elevului de a progresa în ritmul colegilor, de a obţine un randament în conformitate cu obiectivele stabilite – se sancţionează în mod obişnuit prin repetarea clasei, ceea ce constituie o problemă psihopedagogică importantă, deoarece reflectă adaptarea limitată a sistemului de învăţământ, a acţiunilor educative, la particularităţile psihice ale elevului fapt ce condiţionează reuşita şcolară (făcând-o dependentă de capacitatea elevului de a răspunde cerinţelor şi condiţiilor impuse de şcoală).

Pedagogia contemporană se confruntă cu două poziţii divergente: unii pedagogi susţin oportunitatea repetării clasei, alţii, eliminarea acesteia prin promovarea tuturor elevilor, independent de nivelul performanţelor lor.

În privinţa renunţării la repetarea clasei şi promovarea automată a tuturor elevilor sunt aduse argumente ce subliniază că această modalitate previne scăderea interesului şi motivaţiei elevilor faţă de învăţătură (pe care l-ar provoca repetenţia). Principala problemă, cea a insuccesului, face necesară adoptarea unor măsuri menite să –l combată, măcar să –i diminueze dimensiunile şi gravitatea.