Deficiența de Vedere

I. DEFINIREA TERMENILOR

Deficienţele vizuale desemnează pierderile parţiale de vedere cunoscute sub denumirea de ambliopie (când vederea e afectată şi după corectarea unui eventual viciu de refracţie) sau pierderile totale ale vederii cunoscute sub denumirea de cecitate. Diminuarea accentuată a vederii are consecinţe atât fiziologice, cât şi psihologice.

În termeni educaţionali, ambliopii sunt cei care din cauza unei vederi deficitare nu pot fi instruiţi prin metode obişnuite, nu pot urma cursurile unei şcoli obişnuite fără a-şi afecta şi mai mult vederea, dar pot fi instruiţi prin metode speciale implicând vederea; orb este acea persoană care nu are vedere sau al cărei văz e atât de diminuat, încât educaţia sa necesită metode şi mijloace care să nu implice vederea.

După acuitatea vizuală, deficienţele vizuale sunt:

- cecitate absolută – incapacitatea de a percepe lumina;

- cecitate practică – capacitatea vizuală este între 1/200 şi 0;

- ambliopie gravă – capacitate vizuală între 1/20 şi 0;

- ambliopie medie – între 1/20 şi 1/5; între 0,05 şi 0,2;

- ambliopie uşoară – percepe 1/5 din capacitatea normală,

Clasificarea după indicii funcţionali (acuitatea vizuală, câmpul vizual, sensibilitate

luminoasă, sensibilitate cromatică, localizarea spaţiului vizual şi rapiditatea actului perceptiv)

ai vederii afectate cuprinde :

a) acuitatea vizuală reprezintă mărimea şi distanţa de la care ochiul percepe distinct obiectele; se măsoară optotipii şi se stabileşte numărul de dioptrii;

b) câmpul vizual sau vederea periferică este spaţiul pe care îl percepe ochiul când priveşte fix; limitele fiziologice ale câmpului vizual sunt între 50 şi 90 de grade; câmpul vizual poate fi afectat în condiţii patologice (leziuni ale corneei, retinei, nervului optic), în urma acestor leziuni producându-se o îngustare a câmpului vizual; se pot înregistra scăderi uşoare (între 10 şi 20 de grade), scăderi medii (între 20 şi 30 de grade), scăderi accentuate (un câmp vizual scăzut cu 30 – 40 de grade) şi scăderi grave cu scăderi ale câmpului vizual de peste 40 de grade, rezultând o vedere tubulară.

Compensarea îngustării câmpului vizual se face prin rotiri ale capului sau ale ochilor. Datorită câmpului vizual se realizează cu campimetru ( o tăbliţă cu un punct alb în centru şi care are un indicator cu ajutorul căruia se notează locul de unde punctul dispare din câmpul vizual. Afecţiunile câmpului vizual sunt cunoscute sub denumirea de scotoame – hemianoxia, care este pierderea vederii, într-o jumătate a fiecărei retine percepându-se doar o parte a câmpului vizual.

c) sensibilitatea luminoasă constă în capacitatea retinei de a sesiza şi de a se adapta la orice intensitate a luminii. Adaptarea purpurului retinian care se descompune sub influenţa luminii fiind reglată de procese corticale.

Se cunosc următoarele tipuri de tulburări de adaptare:

- hemenalopia – dificultatea de a se adapta la întuneric;

- nictalopia – incapacitatea de a se adapta la lumină;

- sensibilitatea de contrast – capacitatea de a distinge deosebiri de intensitate a luminii dintre două excitaţii concomitente; ea scade în urma opacifierii mediilor refringente şi se manifestă prin dificultatea de a distinge obiectele de fond sau de a urmări conturul imaginilor.

d) sensibilitatea cromatică semnifică faptul că simţul culorilor este afectat din cauze ereditare şi sunt definitive;distingem acromatopsie totală în care subiectul distinge doar griul şi acromatopsie parţială ca daltonismul (pentru roşu) sau deuteranopia (pentru verde);

e) localizarea spaţiului vizual este incapacitatea de a descoperi obiectul perceput, de a-şi menţine privirea asupra lui şi de a-l urmări cu privirea atunci când acesta se deplasează; această tulburare de localizare şi fixare se manifestă prin pierderea rândului sau conturului pe care subiectul îl urmăreşte cu privirea, prin dificultatea de a găsi un punct pe hârtie, în începerea rândului următor în citit sau scris. Sunt cauzate de tulburări ale motilităţii oculare (strabismul).

f) rapiditatea actului perceptiv – capacitatea de analiză şi sinteză; la ambliopi, dacă actul e afectat, duce la o investigaţie vizuală haotică ce consumă mult timp.

Între toţi aceşti indici există o relaţie de interdependenţă.

II . ETIOLOGIA DEFICIENȚILOR VIZUALI

Cunoaşterea factorilor cauzali este foarte importantă pentru a înţelege specificul fiecărui caz, pentru a înţelege natura dificultăţilor pe care le întâmpină şi pentru a şti care este potenţialul, mecanismele compensatorii ce pot fi mobilizate în vederea stabilirii modalității educaţiei potrivite, cu scopul de a combate acţiunea factorilor nocivi.

Cauzele deficiențelor de vedere se clasifică:

- după momentul când acţionează;

- în funcţie de localizarea anatomică a afecţiunii şi patologia analizatorului vizual;

a) În funcţie de momentul în care acţionează, cauzele sunt:

- ereditare ,deci degenerescenţe ale analizatorului vizual transmise ereditar care au în vedere tumori maligne, cum sunt: atrofieri ale retinei sau ale nervului optic, anomalii şi malformaţii ale aparatului vizual, anoftalmia (lipsa unui ochi) sau microftalmia (un ochi mai mic), glaucomul (creşterea tensiunii oculare care are loc din cauza factorilor predispozanţi), defecte de conformaţie ale globilor oculari; aceste cauze ereditare au în vedere tulburări ale mecanismelor lipidelor, galactosemia sau tulburări de natură ectodermică;

- prenatale cauzate de boli infecţioase din perioada sarcinii: rubeola care poate cauza cataractă, opacifieri ale corneei sau glaucom infantil, infecţia gonococică determină oftalmia purulentă cu leziuni de cornee care duce la orbire după naştere, TBC-ul produce ulceraţii pe cornee şi sifilisul din care poate rezulta glaucom sau atrofie optică;

- perinatale ,adică traumatisme obstreticale ce pot cauza leziuni sau anomalii de dezvoltare a analizatorului vizual;