Despre Educație

INTRODUCERE

Dezvoltarea gândirii filosofice înspre secolul al XIX-lea era lipsită de orice curent de idei înnoitor după cum apreciază Morris R. Cohen. Impulsul care a trezit multe minţi americane dintr-o toropeală dogmatică, precizează acelaşi gânditor, a fost odată cu controversata evoluţie care a urmat publicării „Geologiei” a lui Lyell sau „Originea speciilor” a lui Darwin, precum şi „Primele principii” a lui Spencer.

Principalul impact al ego-ului filosofic îl realizează indubitabil doctrina ştiinţifică a evoluţiei expusă în forma ei definitivă de Charles Darwin în „Originea speciilor”, publicată în 1859, acesta fiind chiar anul naşterii lui John Dewey.

Astfel, filosofia nu poate rămâne departe de această efervescenţă spirituală, ce domină cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Concepte precum creştere, interacţiune, schimbare sau proces, influenţează puternic filosofia.

Experienţa – termenul cheie al filosofiei lui John Dewey este înmănunchiată în cele trei capitole ale lucrării „Trei scrieri despre educaţie”, capitole care tratează subiecte precum:

- „Copilul şi curriculum-ul”

- „Şcoala şi societatea”

- „Experienţă şi educaţie”

I. COPILUL ŞI CURRICULUM-UL

Copilul trăieşte într-o lume relativ îngustă de contacte personale. Obiectele nu ajung în experienţa lui dacă nu ating, direct şi evident, propria sa bunăstare sau cea a familiei şi prietenilor. Lumea sa este o lume de persoane cu interesele lor personale şi mai puţin un domeniu al faptelor şi legilor. Esenţial nu ar fi adevărul în sensul de a fi conform cu faptul real, ci afecţiunea şi simpatia. Contrar acestui fapt, programa şcolară ce se aplică în şcoală prezintă realitatea nedelimitată în timp şi spaţiu. Copilul este scos din mediul său fizic familiar şi este asimilat la nivel cosmic. Nu există izolare conştientă sau distincţie conştientă. La şcoală copilul învaţă Lumea fracţionat, la diferitele discipline de studiu. Studiile clasificate astfel, sunt produsul ştiinţei de secole, şi nu produsul experienţei copilului.

Aceste separări şi diferenţe vizibile dintre copil şi curriculum sunt frecvente şi fără limite.

În general, trebuie ignorate şi minimalizate particularităţile şi experienţele individuale ale copilului, precum şi ciudăţeniile lui.

Ca educatori, activitatea noastră constă tocmai în înlocuirea acestor elemente superficiale şi întâmplătoare cu realităţi stabile şi bine definite, acestea fiind gândite în studii şi lecţii.

Împărţiţi fiecare temă în capitole, fiecare capitol în lecţii, fiecare lecţie în fapte şi formule specifice. Astfel, copilul va înainta pas cu pas în stăpânirea acestor părţi componente, iar în final el va descoperi întregul domeniu. Astfel, se pune accent pe subdiviziunile şi succesiunile logice ale obiectului de studiu.

Obiectul de studiu oferă scopul şi determină metoda de lucru. Trebuie conferite texte, părţi şi secvenţe logice în clasă, într-un mod diferit şi gradat. Copilul este cel care primeşte şi acceptă, iar asta se întâmplă când acesta este maleabil şi docil.

Un alt punct de vedere, susţine copilul ca fiind punctul de plecare, centrul şi finalul; idealul fiind creşterea şi dezvoltarea sa.

Scopul nu vizează cunoştinţele sau informaţiile, ci autorealizarea. Personalitatea, caracterul reprezintă mai mult decât obiectul de studiu.

Singura metodă semnificativă este cea care se adresează intelectului, aşa cum acesta receptează şi asimilează.

Obiectul de studiu este doar hrana spirituală, materialul de nutriţie posibil. Sursa a tot ceea ce este inert, mecanic şi formal în şcoli se află exact în subordonarea vieţii şi experienţei copilului faţă de curriculum. Tocmai de aceea, învăţarea a devenit obositoare, iar lecţia se identifică cu o sarcină dificilă. Opoziţia fundamentală dintre copil şi curriculum stabilită de cele două doctrine, poate fi multiplicată într-o serie de alţi termeni. „Disciplină” – parola celor care preamăresc studiul; „interes” este aceea a celor care poartă blazonul „copilul” pe stindardul lor.