Doar un joc de copii

Un joc de copii, nu o joacă de copii. Jocul prezintă reguli clare pe care participantul le respectă pentru a reuși să-l ducă mai departe. Unele jocuri se pot juca la infinit, neavând o finalitate, iar altele desemnează, la finalul lor, un câștigător. Jocurile fără finalitate sau cele care nu desemnează un anume câștigător, urmăresc dezvoltarea participantului în comparație cu el însuși, competiția existând doar cu propria persoană. Desemnarea unui câștigător la finalul jocului face ca participantul să aibă o miză, acesta fiind ambiționat de factori externi.

Miza sau motivația reprezintă un factor important deoarece cu cât este mai mare pentru participant, cu atât mai mare o să fie și nivelul său de implicare în joc. Prin joc, copilul “caută o încercare capabilă de a-i permite să-și afirme Eul său” . De aici provine și competiția infantilă, din dorința copilului de a-și manifesta propria personalitate în raport cu ceilalți.

Dezvoltarea copilului după vârsta de 4 ani este una esențială, delicată și în mod absolut nu trebuie neglijată. Copilul, prin aderarea la sistemul de învățământ preșcolar, intră într-un mediu total diferit, schimbând mediul familial cu cel social. Astfel “școala joacă un rol important, ea fiind doar primul mediu pe care îl găsește copilul în afara familiei. Camarazii de școală îi înlocuiesc frații, învățătorul îi înlocuiește tatăl, învățătoarea o înlocuiește pe mama.E important ca învățătorul să fie conștient de acest rol. El nu trebuie doar să-i îndoape pe copii cu anumite cunoștințe școlare, ci să-i și influențeze prin personalitatea sa” . Personalitate conturată la rândul său de o comprehensiune profundă a importanței jocului și de o implicare ce influențează în mod direct educația copilului.

Consider că învățătorul sau, mai degrabă, mentorul are datoria, față de cel pe care îl îndrumă sau îl educă, de a se cunoaște pe sine și să fie el un exemplu demn de urmat. Un exemplu mai înâi pentru sine și mai apoi pentru ceilalți. În opinia mea acest proces de autocunoaștere este esențial. La vârsta de 4 ani copilul începe să își dezvolte ”psihicul individual ” nefiind capabil totuși să își manifeste individualitatea deoarece toată conștiința sa este subordonată influenței mediului înconjurător. Mai exact mediului preșcolar în care tocmai a intrat. Mediu în care întâlnește noi valori și își proiectează imaginea familială, părintească în ceilalți. Învățătorul preia în mod inconștient rolul unuia din părinți. Un rol de o importanță incomensurabilă datorită influenței sale. Scopul său, în opinia mea: ”în mod normal”, dar analizând situația actuală: ”în mod ideal”, este acela de a-l scoate pe copil ”din starea de identitate inconștientă cu familia și să-l facă să aibă conștiință de sine. Fără această conștiință de sine, el nu va ști niciodată ce vrea cu adevărat, ci va rămâne permanent într-o stare de dependență și nu va face decât să imite, având sentimentul că este neînțeles și reprimat.”

Desigur, acestea sunt cunoștințe fundamentale din punctul de vedere al psihologiei analitice infantile pe care un învățător este nevoit, în opinia mea, să le dețină pentru a știi cum să influențeze în mod pozitiv educația copilului și să fie conștient de rolul important pe care îl are de asumat.

Dezvoltarea educației copilului prin joc reprezintă o metodă importantă prin care copilul poate să obțină acea conștiință de sine și, ulterior, să reușească să își afirme Eul. Copilul antrenează prin joc ”atât funcțiile fiziologice, cât și cele psihice” . Astfel jocul prezintă, pe lângă scopul moral de afirmare a personalității, un scop funcțional fiind și un exercițiu al funcțiilor. Jocul conferă un anumit tip de independență pe care copilul, cu bucurie și plăcere, o adoptă pentru a descoperi prin cea mai mare seriozitate funcțiile sale dobândite din născare pe care mai apoi și le poate antrena. Un astfel de antrenament prin intermediul jocului conduce la o dezvoltare sănătoasă a personalității copilului, modelând mijloacele fizice și psihice de care acesta dispune.