Educația în Norvegia

Introducere

Educaţia poate fi percepută ca un proces de transmitere şi asimilare a experienţei – economice, politice, religioase, filosofice, artistice, ştiinţifice, tehnice, de la înaintaşi la urmaşi. În fazele de început ale societăţii, transmiterea experienţei se realiza ocazional, nesistematic şi pe cale orală în comunităţile existente. Mai tărziu, în etapele mai avansate de dezvoltare a societăţii, la unele popoare – egipteni, indieni, educaţia se realiza ca iniţiere în temple cunoaşterea fiind un act sacru. Astăzi, educaţia se instituţionalizează prin şcoli şi universităţi. Indiferent de nivelul de dezvoltare a culturii şi civilizaţiei, prin educaţie s-a asigurat continuitatea existenţei materiale şi spirituale a omenirii, fiecare societate individualizându-şi sistemul de învăţământ astfel încât să fie reprezentativ pentru istoria şi tradiţiile unei naţiuni. Vom putea diferenţia astfel, sisteme educaţionale identice ca formă, dar diferite ca percepere. Voi prezenta, în continuare, un sistem educaţional clasic, pe care îl putem regăsi şi în România, dar care se individualizează prin cultura şi obiceiurile unui popor – sistemul educaţional norvegian.

1. Educaţia în Norvegia

Politica norvegiană din domeniul învăţământului se bazează pe principiul drepturilor egale la educaţie pentru toţi membrii societăţii, indiferent de originile lor sociale şi culturale şi de locul unde trăiesc în Norvegia. Rolul şcolilor este să transmită atât cunoştinţe, cât şi cultură, precum şi să promoveze mobilitatea socială şi să asigure baza pentru crearea de bogăţii şi pentru bunăstarea tuturor.

Procesul de predare în şcolile norvegiene trebuie să se adapteze la abilităţile şi aptitudinile fiecărui elev în parte. Educaţia specială este disponibilă pentru persoanele cu dizabilităţi sau cu nevoi speciale, care altfel nu ar putea participa la programele şcolare normale. Ca urmare a creşterii numărului de imigranţi, numărul elevilor care aparţin unor minorităţi lingvistice este şi el în creştere. Politica educaţională norvegiană stipulează că trebuie să se ţină cont de nevoile speciale ale elevilor din rândul minorităţilor lingvistice, pentru a le permite în mai mare măsură să obţină o diplomă de studii secundare şi să urmeze studii universitare, pentru a beneficia apoi de un loc de muncă mai bun.

Storting (Adunarea Naţională Norvegiană) şi Guvernul au sarcina de a specifica obiectivele şi de a stabili cadrul bugetar al sectorului educaţional. Ministerul Educaţiei şi Cercetării este agenţia administrativă care se ocupă de chestiunile legate de educaţie şi care răspunde de punerea în aplicare a politicii educaţionale naţionale. Norvegia are un sistem şcolar unificat bazat pe un standard comun. A fost introdusă o programă naţională, pentru a asigura îndeplinirea standardelor guvernamentale în materie de educaţie.

Educaţia obligatorie din Norvegia are o durată de zece ani şi constă din învăţământul primar, gimnazial şi secundar. Sarcina asigurării unui învăţământ accesibil şi adecvat pentru copii, tineri şi adulţi în toate municipalităţile şi districtele le revine autorităţilor educaţionale din administraţia districtului. Municipalităţile se ocupă de funcţionarea şcolilor primare şi a gimnaziilor, în timp ce liceele şi şcolile profesionale sunt administrate la nivelul districtului.

Sectorul învăţământului superior cuprinde programe educaţionale în universităţi şi colegii universitare. Admiterea în aceste instituţii este de obicei condiţionată de încheierea celor trei ani de studii liceale. Cu excepţia câtorva institute private, toate instituţiile de învăţământ superior sunt de stat. Cu toate acestea, fiecare universitate sau colegiu se bucură de un nivel ridicat de autonomie academică şi administrativă.

Educaţia publică este gratuită în Norvegia pentru nivelul primar, gimnazial şi secundar. În mod normal, taxele de înscriere la învăţământul universitar în instituţiile de stat sunt minime. Fondul Norvegian de Împrumuturi Publice pentru Educaţie a fost înfiinţat în 1947 şi oferă împrumuturi şi burse studenţilor pentru a le acoperi cheltuielile de întreţinere. De asemenea, există finanţări disponibile şi pentru studenţii care doresc urmeze o parte din studii străinătate.

Şcolile private independente sunt un supliment al sistemului public de învăţământ. Directoratul pentru Învăţământul Primar şi Secundar autorizează aceste şcoli în funcţie de o serie de criterii de calitate bine definite. Programele academice din şcolile private trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute în reglementările relevante. Şcolile independente private care au fost autorizate pot primi finanţare de la Guvern.

2. Noţiunea de „învăţământ continuu”

Sistemul educaţional norvegian acordă o mare importanţă în a oferi oamenilor oportunităţi de însuşire de cunoştinţe şi calificare continuă, pentru a putea să funcţioneze bine în societate şi să ţină pasul în mod constant cu necesităţile vieţii profesionale. Termenul „învăţământ continuu” implică perspectiva „de la leagăn până la moarte”, care recunoaşte că învăţarea are loc în toate etapele vieţii, sub diferite forme şi într-o varietate de domenii.

În 1976, Norvegia a fost prima ţară din lume care a adoptat acte legislative pentru sistemul de educaţie al adulţilor. Programele educaţionale pentru adulţi sunt disponibile în cadrul sistemului de învăţământ public şi de o serie de organizaţii voluntare. Cursurile acoperă o gamă largă de domenii, de la activităţi recreaţionale până la educaţia în sistemul de învăţământ superior.