Eficientizarea comunicării didactice

1. TIPURI DE COMUNICARE UMANĂ: CARACTERISTICI, RELAŢII

1.1. Comunicarea, dincolo de formele şi manifestările ei sociale şi umane, este:

-o comunicare a naturii şi realităţii materiale, a universului, în ansamblul lui;

-o comunicare proprie lumii vii, a materiei organice;

-o comunicare animală, superioară, chiar dacă infraumană.

În registrul uman, din dubla perspectivă a teoriei comunicării şi teoriei informaţiei, a comunica „înseamnă a face schimb, transfer mutual de informaţii care sunt înţelese şi devin stimuli pentru o reacţie în consecinţă.”

1.2. Evoluţia comunicării umane a făcut ca astăzi să existe o amplă tipologie a acesteia, distingându-se numeroase tipuri de comunicare socio-umană. Astfel Adler şi Rodman propun mai multe criterii de clasificare a comunicării umane:

- după criteriul prezenţei sau absenţei intenţiei explicite de a comunica, distingem: comunicare reflexă ( spontană, neintenţionată, prin stereotipuri comportamentale, grimase, zâmbet, plâns, interjecţii etc);

comunicare purposivă (prin arsenalul lingvistic propriu-zis, dar şi prin mimică, gestică dirijată etc.)

- după modul specific la care se recurge se pot identifica tipuri şi subtipuri.

Un prim tip ar fi comunicarea nonverbală cu cele trei subtipuri ale sale:

- alternativă ( tam-tam, crestături pe lemn, foc, fum, vestimentaţie, culori etc),

- preverbală (distanţa, postura, mişcarea, gestica etc),

- postverbală (desene, figuri, fotografii, reprezentări grafice etc.).

Un al doilea tip ar fi reprezentat de comunicare paraverbală ce asociază elementele specifice comunicării verbale cu semne de altă natură: alfabetele MORSE şi BRAILLE, sistemul BLISS pentru surdo-muţi etc.

Nu în ultimul rând, se poate vorbi despre comunicarea verbală, ale cărei componente sunt : intonaţia, ritmul, ortografia, sunetele şi cuvintele etc.

- după domeniul sectorial sau domenial privind lucrurile există comunicări specializate: politică, militară, cultural-artistică, religioasă, judiciară, civică, medicală, educaţională, pedagogică, şcolară.

- după criteriul “partenerii” distingem următoarele tipuri:comunicare intrapersonală; comunicare interpersonală ; comunicare în grupul mic; comunicare publică.

- după criteriul “statutul interlocutorilor” distingem: comunicare verticală - are loc între parteneri care au statute inegale,cum ar fi student-profesor; comunicare orizontală (laterală,transversală) - are loc între partenerii cu acelaşi statut,cum ar fi student-student, professor-profesor.

- după “ gradul de activare al conţinuturilor”:comunicarea operantă (cuprinde informaţiile care se rulează implicit în actul comunicării); comunicarea latentă (cuprinde informaţiile potenţiale care pot fi activate);

- după “finalitatea actului comunicativ”: comunicare accidentală; comunicare subiectivă; comunicare instrumentală;

- după criteriul “codul folosit”:comunicare verbală; comunicare paraverbală; comunicare nonverbală;comunicare mixtă;

- după “capacitatea autoreglării”: comunicare lateralizată(unidirecţională). Aici intră comunicarea prin film, radio, televizor, etc forme ce nu admit

interacţiunea, ci doar acţiunea emiţătorului asupra receptorului; comunicarea nelateralizată;comunicarea bidirecţională; comunicarea multidirecţională;

- după “natura conţinutului”: comunicare referenţială. Vizează un adevăr anumit(ştiinţific sau de altă natură); comunicare operaţională/metodologică. Vizează înţelegerea acelui adevăr (felul în care trebuie operat pentru ca adevărul transmis să fie admis sau respins); comunicare atitudinală.Valorizează cele transmise, situaţia comunicării şi partenerul.

2. COMUNICARE DIDCATICĂ: definire, structură-cadru, mecanisme, caracteristici

Potrivit dictionarului de pedagogie (Sorin Cristea, 2000), comunicarea didactică poate fi considerată …”un principiu axiomatic al activităţii de educaţie care presupune un mesaj educaţional elaborat de subiectul educaţiei (profesor), capabil să provoace reacţia formativă a obiectului educaţiei (şcolar), evaluabilă în termen de conexiune inversă externă şi internă”.

Comunicarea didactică este nucleul practic şi pragmatic al comunicării educaţionale, constituind esenţa însăşi şi vehiculul secvenţelor procesului de învăţământ, derulat sub formă de lecţii. Comunicarea didactică presupune o perpetuă interacţiune între profesor şi elevi, indiferent că este vorba de predare, învăţare, evaluare şi chiar proiectare didactică.

Şi in comunicarea didactică poate fi aplicată schema procesului de comunicare propusă de R. Jakobson:

CANAL

EMIŢĂTOR----------MESAJ----------RECEPTOR

COD

CONTEXT

Emiţător, dar şi receptor sunt pe rând, atât educatorii cât şi educabilii, deşi, în general, primii domină în postura de sursă.

Cornel Ungureanu remarcă, însă, că repertoriile de semne ale celor doi agenţi ai comunicării didactice nu sunt nici pe departe echivalente, mai ales în şcolaritatea mică şi mijlocie, profesorul dispunând de un lexic incomparabil mai larg şi mai consistent decât copilul.

Informaţia ca materie primă şi argument al comunicării didactice este în mod inevitabil, informaţie didactică prelucrată în prealabil pentru a fi accesibilă elevilor. În consecinţă

şi mesajul în care sunt asamblate informaţiile este un mesaj didactic ce se vrea şi trebuie să fie clar, concis structurat, de regulă deductiv.

Codat de către profesor, mesajul didactic trebuie menţinut atent pe axa comunicării, atât cât este necesar. Contextul didactic este unul atent şi special construit, creat pentru a avea

forţă evocatoare, el echivalând cu ceea ce numim „ situaţie de învăţare, experienţă de învăţare” . Un context didactic care nu ocazionează, nu provoacă şi nu dirijează învăţarea nu îşi merită atributul, compromiţând însăşi predarea.