Esența Învățării și a Procesului de Învățare

Într-un sens larg, învatarea trebuie înteleasa dincolo de notiunile de “educatie” si “scoala”. Învatarea presupune o atitudine atât fata de cunoastere cât si fata de viata, atitudine care pune accent pe initiativa omului. Termenul de “învatare” cuprinde achizitionarea si practicarea de noi metodologii, noi priceperi, noi atitudini si noi valori necesare pentru a trai într-o lume în continua schimbare. Învatarea este, în fapt, procesul de pregatire pentru a face fata unor situatii noi. Ea se poate produce constient, sau, deseori, inconstient, de obicei din experienta unor situatii de viata, cu toate ca si situatiile imaginate pot declansa învatarea. Practic, fiecare persoana din lume, scolarizata sau nu, experimenteaza procesul învatarii la diferite nivele, dar probabil ca în prezent nimeni nu învata înca la nivelul, cu intensitatea si cu viteza necesara pentru a face fata complexitatii lumii moderne. “Omul se naste cu multimple disponibilitati între care, mai importanta este aceea de a învata. Cu alte cuvinte, omul nu este înrobit dezvoltarii sale naturale, ci îsi depaseste conditia, de fruct al naturii prin realizarea unui process care-l face mai putin dependent de natura, de biologic”. A învata înseamna a fructifica disponibilitatea nativa sub cel putin trei aspecte: acumularea de informatii (memorare), formarea de abilitati motrice ( altele decât cele naturale), formarea de capacitati mentale(legaturi între informatiile accumulate si utilizarea lor). Procesul de învatare semnifica actiunea ce mijloceste acest rezultat. El poate fi realizat prin contributia comuna a celui care învata si a celui care-l învata sau numai prin efort personal al celui care învata (autodidaxie). Pe ambele cai procesul de învatare este o relatie, între doi oameni, în prima situatie si sursa de informatie si cel care învata, în a doua situatie. Orice om, “în limitele dictate de înzestrarile sale native, poate sa învete, adica sa modifice, sa îmbuntateasca performantele disponibilitatilor sale aflate pe un anumit nivel al dezvoltarii. Rezultatele participarii sale la procesul de învatare sunt dependente nu numai de disponibilitatile sale momentane (naturale si achizitii anterioare), ci si de calitatea procesului la care ia parte.” Altfel spus, rezultatele învatarii sunt dependente si de modelul aflat la baza organizarii si desfasurarii procesului procesului de învatare precum si de calitatea conversiei conceptiei în practica. Învatarea poate fi considerata ca fiind o forma fundamentala de activitate umana. Ea presupune o relatie a individului cu mediul, un consum de energie (fizica, nervoasa, psihica) si o functie transformatoare la nivelul mediului a individului sau a relatiilor dintre acesta si mediu. Literatura de specialitate abunda în încercari de definire a învatarii. Coordonatele fundamentale care se regasesc în majoritatea definitiilor propuse sunt:

-o anumita modificare de conduita; -o modificare profunda, selectiva care se produce sistematic stabil într-o directie determinate ; -o modificare adaptativa provocata de întâlnirea constanta cu una si aceeasi situatie stimulativa, sau de contactul anterior cu situatia data. O pondere deosebita, chiar absoluta se acorda repetitiei si exercitiului ca determinanti ai învatarii. Adaptarea senzoriala ca si obisnuintele nu pot fi excluse din sfera învatarii. Învatarea nu se confunda nici cu actele înnascute, nici cu maturizarea, nici cu oboseala, motivatia, totusi în conditii naturale aceasta nu poate fi separata de factorii respectivi. Învatarea se aseaza sub semnul unor actiuni sociale speciale, cum sunt cele de instruire si educare. Este vorba de strategiile de instruire si educare care se aplica sau pe care si le aplica cel care învata si de a caror calitate depind modul de orientare, extensiunea si eficienta formativa a actiunilor lui de învatare, trecerea conduitei lui sub controlul dominant al învatarii si ridicare la rang de lege a dezvoltarii psihice prin învatare.