Evaluarea școlară

Delimitări terminologice şi implicaţii practice

În vorbirea curentă, evaluarea este confundată, adesea, cu verificarea cunoştinţelor elevilor şi cu atribuirea de note pentru aceste cunoştinţe. Nu de puţine ori îi auzim pe părinţi spunând: „l-a ascultat pe copilul meu la matematică şi i-a dat nota 5”; sau „la extemporalul dat de profesorul de geografie nici un elev nu a ştiut de 10”.

Evaluarea este însă un proces mult mai complex ce presupune o pregătire temeinică a personalului didactic, de conducere şi de predare, ca şi a celui din sistemul de îndrumare. După opinia lui Jean Vogler (2000, p. 17), „se evaluează peste tot şi totul, iar educaţia nu a scăpat acestui val!” Ce este, deci, evaluarea din perspectiva învăţământului?

Pentru profesor, ea este (trebuie să fie!) o activitate etapizată, la capătul căreia profesorul îşi dă seama care este pregătirea elevului, la un moment dat, la disciplina sa, în comparaţie cu aşteptările lui şi cu cerinţele programelor şcolare şi ale standardelor naţionale (în cazul învăţământului primar, cu descriptorii de performanţă).

Pentru elev, evaluarea este mijlocul prin care el realizează cum este perceput de profesor şi cum îi apreciază acesta pregătirea. Desigur, nu întotdeauna evaluarea profesorului coincide cu autoevaluarea făcută de elev propriei sale pregătiri, însă el poate fi ajutat în această privinţă, informându-l asupra criteriilor cu care operează profesorul în evaluare.

Pentru ambii, este o modalitate de a constata, cât mai exact posibil, unde s-a ajuns în comparaţie cu ceea ce s-a stabilit prin obiective, ca urmare a demersurilor comune profesor-elev.

Pentru a evita neînţelegerile, sunt necesare anumite standarde, adică etaloane ale pregătirii la care să se poată raporta atât profesorii (evaluatorii) şi experţii (evaluatorii externi), cât şi elevii (evaluaţii). În absenţa unor standarde de performanţă, pe discipline şi ani de studiu, atât profesorii cât şi elevii, se pot raporta la obiectivele sau competenţele din programele şcolare, atunci când acestea sunt formulate în termeni de schimbări comportamentale observabile şi măsurabile.

Pentru directori, evaluarea îşi lărgeşte domeniul dincolo de pregătirea elevilor. Ea vizează, în acest caz şi pregătirea profesorilor, stilul de predare şi de evaluare, dar şi condiţiile materiale sau programele şcolare.

Pentru inspectori, problematica evaluării se lărgeşte cu calitatea conducerii şcolii care vizează competenţa directorilor, stilul de conducere, climatul şcolar, activitatea consiliului profesoral şi a consiliului de administraţie, conlucrarea şcolii cu familia şi alte probleme care au legătură cu calitatea instruirii.

Pentru familie (ca şi pentru profesori, directori şi inspectori), evaluarea este o cale de a şti unde se situează copilul (ca pregătire şcolară) şi ce perspective are el de a continua această pregătire într-un anumit domeniu.

Pentru toţi factorii implicaţi în pregătirea elevilor (deci şi pentru elevii înşişi), evaluarea este „barometrul” care indică în orice moment „starea” pregătirii şcolare, succesele şi eşecurile, nivelul performanţelor obţinute în raport de cele proiectate prin curriculum.

O asemenea abordare s-ar putea să li se pară unora prea complicată şi să ne reproşeze lipsa de realism, în sensul că, aşa cum spuneam şi mai înainte, în învăţământ evaluarea este înţeleasă ca o activitate prin care profesorul verifică pregătirea elevului şi o apreciază cu note (sau calificative, în cazul învăţământului primar). Această practică multiseculară, deşi contestată uneori (de elevi, de părinţi şi chiar de unii profesori, când ei înşişi devin elevi), s-a înrădăcinat atât de puternic în conştiinţa educatorilor încât se pierde din vedere că s-ar mai putea schimba câte ceva în acest domeniu. Este tocmai motivul care ne determină să fim mai riguroşi şi să le sugerăm celor care lucrează în învăţământ (educatoare, învăţători, profesori, directori, inspectori) să caute soluţii de ameliorare a evaluării, în beneficiul lor, al elevilor şi – în mod cert – al societăţii.

Evaluarea în învăţământ este o problemă veche cu conotaţii noi, un subiect controversat, datorită, în special, încărcăturii sale morale (deoarece prin evaluare se realizează clasificări şi selecţii, se dau „verdicte”, cu alte cuvinte, se hotărăşte soarta unor oameni). Ca şi altor concepte, evaluării i se atribuie mai multe accepţiuni. Aşa, de exemplu, Steliana Toma (1991, p. 160) defineşte evaluarea ca fiind un proces de măsurare şi apreciere a valorii rezultatelor sistemului de educaţie şi învăţământ sau a unei părţi a acestuia, a eficienţei resurselor, condiţiilor şi strategiilor folosite prin compararea rezultatelor cu obiectivele propuse, în vederea luării unor decizii de îmbunătăţire şi perfecţionare. Un alt autor, Terry Tenfrink (1974), consideră evaluarea în învăţământ ca pe un proces de obţinere a informaţiilor – asupra elevului, profesorului însuşi sau asupra programului educativ – şi de valorificare a acestor informaţii în vederea elaborării unor aprecieri care, la rândul lor, vor fi utilizate pentru adoptarea unor decizii. Informaţiile constituie baza pentru emiterea aprecierilor, acestea fiind estimări ale situaţiei actuale sau prognoze ale rezultatelor viitoare; deciziile sunt opţiuni pentru anumite modalităţi de acţiune. Ioan Jinga (1993) defineşte evaluarea ca pe un proces complex de comparare a rezultatelor activităţii instructiv-educative cu obiectivele planificate (evaluarea calităţii), cu resursele utilizate (evaluarea eficienţei) sau cu rezultatele anterioare (evaluarea progresului). Şirul exemplelor ar putea continua. Ne rezumăm însă la aceste trei definiţii pentru a observa că:

Evaluarea este un proces (nu un produs), deci o activitate etapizată, desfăşurată în timp.

Ea nu se rezumă la notarea elevilor (care este expresia numerică a aprecierii performanţelor şcolare ale acestora), ci vizează domenii şi probleme mult mai complexe (inclusiv curricula sau sistemul de învăţământ, în ansamblu).

Evaluarea implică un şir de măsuri, comparaţii, aprecieri (deci judecăţi de valoare), pe baza cărora se pot adopta anumite decizii, menite să optimizeze activitatea din domeniile supuse evaluării.

Evaluarea de sistem şi evaluarea de proces

Raportată la obiectul său, evaluarea se realizează atât la nivelul sistemului, cât şi la cel al procesului de învăţământ. Evaluarea de sistem reprezintă, aşa cum arată însăşi denumirea ei,

aprecierea cât mai riguroasă a măsurii în care sistemul de învăţământ funcţionează normal, potrivit reglementărilor din Legea Învăţământului şi intenţiilor conducătorilor de la nivel strategic, adică a celor care concep şi proiectează politica în domeniul educaţiei şi învăţământului. Odată elaborată, această politică stabileşte ce se va întreprinde concret, într-o anumită etapă de dezvoltare a societăţii, în planul instruirii şi al educaţiei populaţiei, pentru atingerea idealului educativ, derivat din idealul social.