Factori ai Comunicării

„În sensul cel mai larg, se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influenţează un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative ce pot fi transmise prin canalul care le leagă“ (Charles E. Osgood, A vocabulary for Talking about Communication)

I. Comunicarea-concept, definiţie.

Privit din punct de vedere ştiinţific, actul de comunicare este procesul de transmitere a informaţiilor şi sentimentelor (idei, păreri, atitudini, opinii) de la un individ către un alt individ sau de la un grup social către un alt grup social. Fascinantă şi omniprezentă, comunicarea este însă, prin excelenţă, o dimensiune fundamentală a existenţei şi dezvoltării umane din cele mai vechi timpuri.

Cuvântul „comunicare“ provine din limba latină şi termenul a circulat în vocabularul vremii cu sensul de „a împărtăşi ceva celorlalţi“. Astăzi, a comunica, a informa şi a fi informaţi reprezintă trăsătura definitorie a existenţei fiecăruia dintre noi, devenită într-atât de pregnantă încât nici măcar nu mai este percepută în mod conştient ca fiind o activitate distinctă. Împărtăşind în permanenţă ceva celorlalţi sau nouă înşine, trăim într-o continuă stare de comunicare. Comunicam prin o multitudine de forme şi modalităţi: comunicam direct, prin cuvânt, gest, mimică şi comunicam indirect, atunci când folosim aşa-numitele tehnici secundare – scriere, tipăritură, cabluri, sisteme grafice sau unde hertziene. Avem la îndemână ziare, reviste, cărţi, afişe, filme, telefon, fibre optice, radio sau televiziune. Mesajul ni se livrează verbal, non-verbal sau paraverbal. Comunicam prin tot ceea exprimam ca produs, intenţionat sau nu, al civilizaţiei comunicaţionale din care fiecare dintre noi este parte integrantă. Comunicarea este un proces continuu, presupunând o interacţiune neîncetată între fiinţele umane, desfăşurată simultan prin multiple canale şi prin mijloace variate.

Comunicarea este asemenea funcţionarii unei orchestre fără dirijor, în care fiecare interacţionează cu toţi şi toţi interacţionează intre ei, iar acest proces de interacţiuni continue creează realitatea socială, care este o realitate socio-comunicaţională. Este o iluzie a crede că există o singură realitate: realitatea este de ordinul atribuirii de semnificaţie, care este produsul interacţiunilor umane şi al comunicării. Nici un fel de activitate, de la banalele activităţi ale rutinei cotidiene şi până la cele mai complexe activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiilor, societăţilor sau culturilor, nu mai pot fi imaginate în afara procesului de comunicare. Dar comunicarea a devenit, de asemenea, şi unul dintre cuvintele „la modă“, ale vremurilor noastre, ce multiplică activităţile sau evenimentele pe care le reprezintă şi care tinde să-şi lărgească aria de semnificaţii tocmai datorită interesului de care se bucură. Comunicarea modernă pare a se adresa, din această perspectivă, tuturor în special şi nimănui în general.

Aparent paradoxal, în tot acest ocean de comunicare ce ne înconjoară, simţim mai peste tot absenţa unei comunicări reale: aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru interlocutori deosebiţi ca pregătire şi experienţă; stările emoţionale, sentimentele şi intenţiile cu care interlocutorii participă la comunicare deformează mesajul; ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea; diferenţele culturale par a fi, mai mult ca niciodată, obstacole de netrecut.

Într-o definire mai concludentă Comunicarea didactică este „un transfer complex, multifazial şi prin mai multe canale al informaţiei între două entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă simultan şi succesiv rolurile de emiţători şi receptori semnificând conţinuturi dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ” (Constantin Cucoş).

Comunicarea didactică presupune o interacţiune de tip feed-back privind atât informaţiile explicite, cât şi cele adiacente intenţionate sau formate în cursul comunicării. Comunicarea didactică stă la baza oricărei intervenţii educative. Conţinutul cognitiv predat-învăţat în procesul didactic şi influenţarea formativă (asupra capacităţilor operaţionale, formării morale, estetice etc.) presupun o interacţiune permanentă între educator şi educat. Funcţionarea conexiunii inverse informează permanent emiţătorul despre efectele comunicării asupra partenerului: profesorul „citeşte” reacţiile elevilor, iar elevii „citesc” atitudinea profesorului cu privire la reacţia lui (a elevului) şi fiecare dintre locutori îşi adaptează conduita comunicaţională ulterioară în funcţie de ceea ce receptează. Astfel, comunicarea didactică este bilaterală. Reciprocitatea relaţiei comunicaţionale didactice trebuie înţeleasă în primul rând, dar nu exclusiv, în sensul că iniţiativa mesajului aparţine şi elevului. Elevul este, în egală măsură cu

educatorul, agent al comunicării didactice, dar iniţierea mesajului de către elev se referă mai puţin la conţinutul cognitiv al ştiinţei pe care trebuie să şi-l însuşească şi mai mult la cum poate face acest lucru.

Predarea ca formă de comunicare didactică este un sistem de operaţii de selectare, ordonare şi adecvare la nivelul de gândire al elevilor, a unui conţinut informaţional şi de transmitere a lui, folosind anumite strategii didactice, în scopul atingerii obiectivelor pedagogice.

Prin comunicarea didactică se realizează interacţiunea profesor-elev şi o serie de relaţii care influenţează procesul de predare: relaţii de schimb informaţional, de influenţare reciprocă, de cooperare, simpatetice faţă de emiţătorul mesajului didactic.

Învăţarea şcolară constă în asimilarea de către elevi a anumitor valori – cunoştinţe,abilităţi, comportamente, atitudini etc. –, formarea şi dezvoltarea de structuri cognitive, afective şi psihomotorii şi, în ansamblu, modelarea personalităţii lor. Învăţarea şcolară este un proces de receptare şi asimilare a informaţiilor şi influenţelor educative, de reorganizare, de construcţie şi dezvoltare a structurilor cognitiv-operaţionale, psihomotrice şi afective, precum şi a însuşirilor psihice ale personalităţii (aptitudini, interese, temperament). Procesul învăţării este multifazial. El cuprinde: receptarea şi înregistrarea materialului pe fondul unei stări de atenţie şi activitatea cerebrală; înţelegerea şi generalizarea prin formarea de noţiuni, principii, legi etc.; stocarea în memorie, actualizarea prin recunoaştere şi reproducere a informaţiei şi transferul acesteia.

Teoriile şi modelele de învăţare sunt numeroase. Dintre acestea se remarcă: teoria psihogenezei cunoştinţelor şi operaţiilor intelectuale (J.Piaget); concepţia lui J.Bruner (modalitatea acţională, modalitatea iconică, modalitatea simbolică); teoria operaţională (P.Galperin); teoria modulară (R.Tritone); Modelul lui J.B.Carol etc.