Fenomenul Educațional de-a Lungul Istoriei Omenirii

Educaţia, evident, în formele ei rudimentare, la început, a însoţit permanent societatea omenească din cele mai vechi timpuri şi până azi

De-a lungul istoriei omenirii fiecare epocă majoră a prezentat anumite caracteristici din punct de vedere educaţional.

Vorbind de epoca preantică putem observa uşor că istoria plasează debutul educaţiei ca practică socială la sfârşitul maturităţii Comunei Primitive şi spre debutul Sclavagismului.

Acum se poate observa primul dualism în educaţie. Aceasta se realiza pe două direcţii:

- educaţia de tip ucenicie filială - în care copilul învăţa prin traiul de zi cu zi cum să-şi trăiască viaţa de adult de mai târziu;

- educaţia tribală - prin care tânăra generaţie era pregătită pentru viaţa de trib, realizându-se un demers de iniţiere în practicile tribale.

În Sclavagism, dualismul educaţional se păstrează dar, chiar dacă primul tip de educaţie, amintit mai sus, nu suferă modificării majore, cel de al doilea se poate numi acum educaţie propriu-zisă realizându-se de către persoane adulte specializate asupra unui număr restrâns şi privilegiat de educabili.

Antichitatea aduce în prin plan veritabile sisteme naţionale de educaţie mai cu seamă în statele dezvoltate ale vremii: Mesopotamia, Egipt, Grecia şi Roma.

Chiar dacă informaţiile de gen educaţional nu sunt tocmai abundente, totuşi informaţia pătrunsă până la noi ne poate crea o imagine a practicilor educaţionale ale Antichităţii, mai cu seamă dacă considerăm cele două idealuri educaţionale ale Greciei „Kalokagathon" - formarea unui om bun şi frumos, adică înţelept şi cu principii morale solide şi al Romei antice „Mens sana in corpore sano" - minte sănătoasă în corp sănătos.

În antichitate, marii filosofi au fost şi teoreticieni ai fenomenului educaţional, ideile lor pedagogice fiind o parte importantă a sistemului lor filosofic.

Dintre teoriile filosofilor greci asupra educaţiei de o deosebită preţuire s-au bucurat, în epocă şi după aceea, teoriile elaborate de SOCRATE (469-399 î. Hr.), PLATON (427-347 î. Hr.) şi ARISTOTEL (382-322 î. Hr.).

SOCRATE (469-399 î. Hr.)

Repere biografice. Viaţa lui Socrate este extrem de puţin cunoscută. Uneori, aceasta este mitizată, văzându-se în ea un exemplu de existenţă, alteori este defăimată până la batjocură. Socrate se naşte în anul 469 î. Hr. în tribul Antiohizilor. Tatăl său era cioplitor în piatră, iar mama era moaşă. După un început în studiul matematicilor şi fizicii, se consacră disciplinelor umane şi filosofiei. Se pare că filosoful nu a părăsit niciodată Atena. ,,Lecţiile’’ sale se petreceau în aer liber, în ateliere, în palestre şi în piaţa publică. Venind în conflict cu mai-marii zilei, prin atitudinea sa directă şi curajoasă, Socrate stârneşte invidia şi dispreţul acestora, făcându-şi, totodată, numeroşi duşmani. Regimul ,,democratic’’, instituit după alungarea celor ,,treizeci de tirani’’, nu-i va trece cu vederea ieşirile sale nonconformiste. I se intentează un proces cu două capete de acuzare; coruperea tineretului şi impietatea de a introduce noi zei în cetate (inclusiv prin invocarea daimon-ului personal în luările sale de poziţie). În urma procesului, relatat de discipolul său cel mai important, Platon, este condamnat la moarte prin otrăvire. Sfidând judecătorii şi refuzând să se salveze prin alternativele deschise de prieteni, acceptă cu demnitate cupa de cucută, sfârşindu-şi existenţa în 399. Trebuie remarcat faptul că Socrate nu a lăsat nici o operă scrisă.

Premise ale gândirii pedagogice

Ca şi sofiştii, Socrate va avea în centrul preocupărilor omul şi posibilităţile sale de perfecţionare. El a crezut într-o ordine transcendentă, din care emergeau normativitatea morală şi idealul de conduită umană. Filosofia şi viaţa lui Socrate sunt o lecţie istorică despre necesitatea toleranţei, a libertăţii de gândire şi a iertării. O spune filosoful în ultimele sale cuvinte către concetăţenii care nu l-au înţeles: ,,Atenieni, vă mulţumesc şi vă iubesc, dar mă voi supune mai degrabă zeului, decât vouă, şi cât timp voi avea suflare şi un pic de putere, nu voi înceta de a mă îndeletnici cu filosofia căci toată îndeletnicirea mea constă în a colinda spre a vă convinge, pe voi tineri şi bătrâni, că înainte de grijile corpului şi de bogăţii, înainte de orice grijă, stă aceea a sufletului şi a desăvârşirii lui. Vă spun întruna că nu bogăţia face virtutea, ci, dimpotrivă, virtutea face bogăţia şi din ea îşi trag obârşia toate bunurile ’’ (Apologia lui Socrate, în Platon, 1993, pp. 102-103). Acest testament spiritual, dar şi exemplaritatea morţii sale amintesc de martirii creştini de mai târziu, de vieţile întru curăţenie şi puritate spirituală ale trăitorilor creştini.

Obţinerea virtuţii constituie ţelul interogaţiei sale filosofice. Dar, pentru a deveni virtuoşi, trebuie să cunoaştem binele. Nimeni nu greşeşte cu voie, ci din ignoranţă. Binele sălăşluieşte în om şi urmează a fi cunoscut. De aici, invitaţia permanentă la cunoaşterea de sine. A te cunoaşte pe tine însuţi este începutul înţelepciunii şi cea mai mare bucurie faţă de care toate celelalte sunt nimic. Scopul urmărit de învăţământul său filosofic îl constituia reînnoirea morală a cetăţeanului, printr-o reformă a gândirii centrată pe cultura raţională. Pentru desăvârşirea morală a individului nu sunt obligatorii deprinderile, cât clarificarea noţiunilor morale.

Concepţia pedagogică

Două idei de bază, cu rezonanţe pedagogice, putem reţine din filosofia lui Socrate:

- ironia socratică, exprimată în acel ,,ştiu că nu ştiu nimic’’ poate funcţiona ca un postulat în orice demers de cunoaştere şi învăţare. Ironia de tip Socratic se învecinează cu smerenia creştină, care trebuie să secondeze orice faptă, orice crez, orice idee măreaţă;

- maieutica sau ,,arta moşitului’’ în care este vorba de un exerciţiu erotetic, instaurator de cunoştinţe, prin punera unor întrebări astfel încât interlocutorul să ia seama la propriile cunoştinţe şi disponibilităţi. Maieutica reprezintă procedeul de bază actualizat de euristica modernă.

Compayré, în bine cunoscutul său Tratat de istoria pedagogiei, vine cu detalii asupra acestei metode: ,,Se pune o întrebare, ca şi când cineva ar vrea pur şi simplu să se instruiască: dacă i-am răspunde prin afirmarea unei erori, el nu ar protesta, ci chiar ar fi de accord cu ideile şi sentimentele interlocutorului, pe urmă prin întrebări meşteşugite, insidioase câteodată, l-ar obliga să-şi dezvolte o părere etalând, să spunem, toată grandoarea prostiei sale şi conducându-l maliţios la consecinţe atât de absurde şi contradictorii încât interlocutorul însuşi va termina prin pierderea pretenţiei sale de a se încapsula în concluzia emisă, recunoscându-şi erorea (1889, p. 19).