Finalitățile educației - definiție, funcții, caracteristici, importanța lor pentru sistemul de învățământ

Educaţia, aşa cum demonstrează inclusiv etimologia acestui concept (lat. educe, educere – a duce, a conduce), nu este o activitate desfăşurată în sine şi pentru sine ci una care urmăreşte atingerea anumitor finalităţi.

Ea este produsul acţiunii oamenilor şi, în consecinţă, poate fi explicată şi abordată numai prin prisma intenţiilor urmărite şi a rezultatelor obţinute. In spatele cunoaşterii şcolare se află nişte ţeluri, nişte năzuinţe, nişte interese (ale societăţii, ale dascălilor, ale copiilor, ale părinţilor lor etc.). Nu se poate face educaţie fără a avea în vedere finalitatea demersului – prototipul de personalitate către care se tinde.

Finalităţile educaţiei reprezintă un model metodologic de explicare şi înţelegere corectă a raporturilor dintre planul general, particular şi concret al activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ.

In teorie se operează adeseori o distincţie între finalitatea naturală (a organismelor vii, care se manifestă sub forma unei evoluţii către o stare anume, determinată biologic) şi finalitatea intenţionată (specifică omului, care presupune formulare de scopuri şi desfăşurarea unor activităţi în concordanţă cu acestea). Finalităţile educative reprezintă un caz particular al finalităţii intenţionate. La rândul lor, finalităţile educative pot fi concepute ca finalităţi în proiect ( idealul educaţiei, scopurile şi obiectivele educative) sau ca finalităţi în fapt ( calitătile dobândite efectiv de către elevi, ca urmare a acţiunilor educative la care au participat).

Acţiunea educativă, ca orice activitate umană conştientă, este direcţionată şi se justifică prin scopurile pe care le urmăreşte. Cu cât scopurile vor fi mai clar definite, cu atât activitatea desfăşurată pentru atingerea lor va fi mai precis concepută şi se va desfăşura cu o mai mare economie de resurse. Caracterul finalist al oricărei acţiuni educative face ca orice educaţie să fie apreciată prin raportare la scopurile pe care le urmăreşte; eficienţa metodelor si a mijloacelor pedagogice va fi apreciată în funcţie de caracterul lor adecvat pentru obiectivele pedagogice urmărite.

În funcţie de gradul de generalitate, finalităţile educaţiei se exprimă prin idealul, scopurile şi obiectivele educaţionale.

IDEAL EDUCATIV

Idealul educativ reprezintă cele mai generale finalităţi ale educaţiei şi se referă la un model ideal de personalitate, către care tinde educaţia şi întreaga societate, într-un anumit moment al dezvoltării sale istorice. Acest model ideal de om are următoarele caracteristici:

1. caracter istoric, caci evoluează odată cu societatea si reflectă aspiraţiile ei într-un anumit moment al dezvoltării ei istorice. De exemplu, în antichitate, la spartani predomina “ idealul militar”, în vreme ce la atenieni era urmărit idealul “kalokagatiei” (kalos- frumos, agatos-bun); în Evul Mediu era preţuit “idealul cavaleresc”, în Renaştere “idealul umanist”, în capitalism “idealul profesional”etc.;

2. caracter deschis şi dinamic; idealul nu este un model standard, impus o dată pentru totdeauna, ci un model dinamic supus redimensionărilor, în funcţie de diverse cerinţe sociale şi/sau psiho-pedagogice;

3. caracter axiologic; la baza formulării sale stau valorile centrale ale timpului istoric în care se cristalizează;

4. caracter teleologic; orientează finalist întreaga activitate educaţională şi sistemul educaţional, în care aceasta se desfăşoară;

5. caracter social; răspunde unei nevoi sociale prezente, dar mai cu seamă de perspectivă.

Idealul, cel mai înalt grad al finalităţii educaţionale, iradiază valori, norme, principii, strategii, scopuri şi obiective, fiind, prin ele, aplicabil într-o manieră practică – concretă şi util, totodată.

În cadrul oricărui ideal educativ pot fi delimitate trei dimensiuni:

(1) dimensiunea socială, căci orice ideal educativ exprimă cerinţele fundamentale ale societăţii faţă de acţiunea educativă, într-un anumit moment al dezvoltării ei;

(2) dimensiunea psihologică: sa raspunda nevoilor si posibilitatilor indivizilor; nu trebuie sa fie cu mult peste “putinta” oamenilor;

(3) dimensiunea pedagogică, sa permita o transpunere practica in plan instructiv – educativ.

În plan educaţional, idealul îndeplineşte două funcţii: una filozofică („prin concepţia unei perfecţiuni rezultată dintr-o instanţă valorică”) şi alta politică („prin deciziile macrostructurale anticipate”).

Legea învăţământului din ţara noastră (Legea 84/95, art.3, paragraful 2) defineşte astfel finalitatea supremă a sistemului românesc de învăţământ: „idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane în vederea formării unei personalităţi autonome şi creative”. Această formulare a idealului educaţional corespunde nevoii actuale a societăţii de a promova personalităţi deschise şi creative, capabile să se adapteze rapid şi uşor la schimbări.