Finalitățile Educatiei Intelectuale

Educaţia intelectuală include finalităţi comune majorităţii disciplinelor de învăţământ şi are ca obiective generale atât dezvoltarea potenţialului cognitiv al subiectului uman (gândire, limbaj, memorie, inteligenţă, imaginaţie, etc.), cât şi a comportamentului său intelectual (dotarea acestuia cu procedee şi strategii de acţiune menite să conducă la posibilitatea organizării, structurării şi procesării optime a informaţiei).

Alături de obiectivele fundamentale ale educaţiei intelectuale (dezvoltarea potenţialului intelectual şi a diverselor comportamente cognitive ale individului) distingem existenţa unui set de obiective specifice, dintre care amintim:

- cultivarea şi exersarea capacităţilor cognitive generale;

- cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea adecvată a terminologiei ştiinţifice;

- dezvoltarea capacităţii de înţelegere şi rezolvare a problemelor;

- formarea şi dezvoltarea diverselor abilităţi specifice activităţii intelectuale (abilitatea de a face un rezumat, de a analiza un material sau de a realiza o sinteză);

- cultivarea şi dezvoltarea unui stil de muncă intelectuală adecvat fiecărui elev;

- dezvoltarea creativităţii şi autonomiei cognitive a subiectului uman;

- dezvoltarea motivaţiei pentru învăţare, a curiozităţii şi a dorinţei de cunoaştere;

Strategii acţionale în realizarea educaţiei intelectuale

1. O primă categorie a strategiilor de realizare a educaţiei intelectuale vizează formarea şi dezvoltarea modalităţilor concrete de operare a gândirii. Ne referim în acest la familiarizarea progresivă a elevului cu operaţii ca analiza (descompunerea mentală a unui întreg în părţile sale componente), sinteza (recompunerea părţilor într-un întreg), comparaţia (dezvoltarea capacităţii de a evidenţia caracteristicile comune şi necomune la două serii de obiecte sau fenomene), abstractizarea (decelarea acelor componente care sunt definitorii şi reprezentative pentru structura unei anumite categorii de obiecte sau fenomene) şi generalizarea (capacitatea de a construi, pe baza reunirii elementelor comune caracteristice unei clase de obiecte sau fenomene, un model informaţional definitoriu pentru clasa respectivă).

Remarcăm faptul că activitatea profesorului se va concentra în acest sens atât pe formarea şi exersarea de către elev a fiecărei modalităţi de operare a gândirii în parte cât şi asupra dezvoltării capacităţii acestuia de a utiliza aceste operaţii de o manieră combinată atunci când situaţia o cere.

2. A doua categorie a strategiilor menite să conducă la dezvoltarea intelectuală a elevilor este reprezentată de implicarea regulată a elevilor în activităţi de tipul rezolvării de probleme. Subliniem faptul că în acest context termenul problemă depăşeşte cadrul strict al problemelor de tip matematic. Acest concept trebuie înţeles ca obstacol cognitiv interpus între elev şi scopurile reclamate de sarcina pe care o desfăşoară, respectiv în sensul piagetian de situaţie problematică.

Pornind de la premisa teoretică a definirii inteligenţei ca şi capacitate a individului de adaptare la situaţii problematice, devine evident faptul că implicarea elevului în sarcini instructiv-formative de tip problematic reprezintă o importantă modalitate de realizare a educaţiei intelectuale. Activitatea intelectuală este potenţată de confruntarea cu dificultăţi cognitive care implică una sau mai multe necunoscute şi în raport cu care experienţa cognitivă anterioară a elevului se dovedeşte a fi insuficientă.

Simpla situare deliberată a elevilor în situaţii şcolare de tip problematic nu este suficientă pentru dezvoltarea potenţialului intelectual al acestora, fiind necesare explicaţii şi indicaţii sistematice din partea profesorului cu privire la diversele etape implicate în procesul rezolutiv.

Rezolvarea unei probleme necesită parcurgerea mai multor faze: punerea problemei (identificarea datelor cunoscute utile şi conturarea în linii generale a rezultatului solicitat), formularea ipotezelor (creionarea diverselor posibilităţi de abordare efectivă a problemei respective), elaborarea modelului rezolutiv (ulterior opţiunii în favoarea unei ipoteze are loc anticiparea mentală a succesiunii secvenţelor implicate în rezolvare) şi etapa executivă (transpunerea în fapt a modelului rezolutiv elaborat). În funcţie de caracteristicile situaţiei problematice propuse spre rezolvare şi de particularităţile elevului angajat în rezolvarea problemei, efortul intelectual solicitat de parcurgerea acestor etape este variabil, profesorul acordând asistenţă individuală fiecăruia dintre elevi. Succesul utilizării acestei strategii acţionale este dependent de măsura în care profesorul este capabil să ofere elevilor situaţii problematice relevante şi să gestioneze parcursul cognitiv al acestora în aflarea soluţiilor. Ne referim în acest sens la faptul că elevul trebuie să cunoască structura generală şi etapele ce intervin în orice proces de rezolvare a problemelor şi să desfăşoare exerciţii specifice în vederea familiarizării cu fiecare dintre acestea.

3. A treia strategie de realizare a educaţiei intelectuale, legată intrinsec de cea menţionată anterior, este antrenarea deliberată a elevilor în utilizarea diverselor strategii de rezolvare a problemelor. Confruntarea cu situaţii problematice presupune, de regulă, recursul la două tipuri principale de strategii de rezolvare a problemelor: strategiile de factură algoritmică şi strategiile de tip euristic.