Formarea Profesorilor în România

Mai întâi de toate as începe prin a da o definitie a educatiei si anume aceea conform careia educatia este un factor de progres social, iar educatorul e o importanta forta a unui popor, capabil sa puna în miscare resorturi sufletesti, sa genereze reactii pozitive în lant.

Astfel, atâta timp cât necesitatea de a profesionaliza autentic sistemele de formare pentru cariera didactica pare unora din cei cu putere de decizie în problemele educationale o idee insuficient demonstrata, studii aprofundate trebuie sa caute si sa ofere argumente în favoarea statutului de profesionist în domeniul educatiei, de persoana calificata în arta instruirii, educarii.

În acelasi timp sistemele de instruire a personalului, trebuie sa se integreze eforturilor de reforma globala a învatamântului românesc, sub raportul obiectivelor, continutului si modalitatilor de evaluare a pregatirii. Multi cred ca reforma învatamântului de aici ar trebui sa înceapa.

Totodata, este de observat ca diversificarea si relativa deformalizare actula a structurilor institutionale, ca directie de ansamblu, vor genera sisteme alternative, metodologii si continuturi optionale si în domeniul formarii personalului didactic. Reforma va genera variante de drum si va diversifica posibilitatile de afirmare a vocatiei de profesor, formator.

Parcurgând variantele existente ori pe cele ce pot fi deduse ca tendinte ale anilor ce urmeaza am putut constientiza ca modelele de pregatire a personalului didactic trebuie sa satisfaca un ansamblu de conditii. În primul rând, acestea trebuie sa fie coerente si consistente. În al doilea rând, sa fie capabile sa ofere solutii problemelor nevralgice, ale modelelor pe care încearca sa le înlocuiasca. În fine, trebuie sa fie conprehensive, adica sa includa concepte educationale majore, enunturi fundamentale bine articulate, valori de maxima generalitate, acoperind într-o maniera holistica sfere largi de situatii particulare, practice.

Constantin Noica spunea ca “o scoala în care profesorul nu învata si el este o absurditate ”

1. Model de formare al personalului didactic.

În ceea ce priveste notiunea de competenta ea se diferentiaza de cea de aptitudine (sisteme operationale ce conduc la rezultate situate peste medie), de notiunea de capacitate (aptitudine împlinita, care s-a consolidat prin experienta, exercitiu, acumulare de cunostinte si formare de deprinderi), ca si de atitudine (invariant vectorial al conduitei) dupa P.P. Neveanu in “Comunicativitatea ca dimensiune definitorie a aptitudinilor didactice” în Revista de pedagogic, nr. 8, 1985.

Competenta este adesea descrisa drept capacitatea intelectuala ce dispune de variate posibilitati de transfer, cum ar fi capacitatea de a comunica, decide, selecta, evalua date, informatii relatii, capacitate care îsi asociaza componente afective si atitudinale de motivare a actiunii.

Competenta presupune “a sti”, “a sti sa faci” dar si “a sti sa fii”, a avea atitudini care sa sutina actiunea prezenta cât si devenirea, evolutia competentei în timp.

Ideea de competenta aduce o trecere semnificativa de la “ce” la ”cum”, contribuie la realizarea unui învatamânt formativ si implica, atât sub raportul formarii cât si al dezvoltarii, un efort de durata, actiuni educationale sistematice si convergente. “Bilantul cercetarii asupra pregatirii în functie de competentele asteptate este pozitiv. El conduce la o mai buna definitie a obiectivelor pregatirii si la curriculum-uri modulare, al caror principiu pare sa trebuiasca sa fie larg adoptat într-un viitor apropiat…”(G. de Landsheere).

Din anii 70, s-au putut diferentia în formarea pesonalului didactic competente teoretico-metodologice, practic-actionale, constructiv-creatoare, psiho-sociale.