Formele educației - criterii de selecție și organizare a conținuturilor curriculare

În cursul existenţei sale, fiecare persoană este supusă unui ansamblu de influenţe care se succed sau se îmbină armonios. Unele au un caracter intenţionat, sistematic, organizat, altele acţionează spontan, accidental. Toate acestea se structurează în trei mari categorii, cunoscute sub numele de forme ale educaţiei: educaţia formală, nonformală şi informală.

Educaţia formală este acea formă a educaţiei prin care se realizează transmiterea cunoştinţelor teoretice şi practice, asimilarea acestora de tânăra generaţie în special, dar şi de om în general, formarea personalităţii într-un cadru instituţionalizat.

Reprezintă ansamblul acţiunilor pedagogice proiectate instituţional prin structuri organizate sistemic, pe niveluri şi trepte de studii (grădiniţe, şcoli, universităţi, centre de perfecţionare) în cadrul unui proces de instruire şi educare, pe bază de planuri, programe, manuale, cursuri, diverse mijloace de instruire. De altfel, însuşi termenul de educaţie formală provine din latinescul „formalis”, care înseamnă oficial, organizat, legal.

Educaţia formală are cea mai mare pondere şi eficienţă în formarea personalităţii, fiind concepută şi realizată în lumina teoriilor , ligităţilor educaţiei, pe baza unei strategii pedagogice adecvate. Este o educaţie complexă, programată, organizată, intenţionată, conştientă, care asigură comunicarea şi asimilarea cunoştinţelor într-un cadru interactiv ce se stabileşte între subiectul şi obiectul educaţiei, dezvoltarea personalităţii în vederea integrării socio-profesionale. Are în vedere toate conţinuturile activităţii de formare, dezvoltarea personalităţii în plan intelectual, moral, tehnologic, estetic, fizic. Răspunde unei comenzi sociale şi este totdeauna evaluată social.

Această formă de educaţie are şi unele carenţe - faptul că este centrată pe performanţe înscrise în anumite programe şi din această cauză nu lasă loc imprevizibilului, ceea ce poate predispune către rutină şi monotonie.

Educaţia nonformală. Termenul provine din latinescul „nonformalis”, care înseamnă fără forme, în afara formelor organizate în mod oficial pentru un anumit gen de activitate. Educaţia nonformală reuneşte ansamblul acţiunilor educative ce se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, dar situat de regulă în afara sistemului de învăţământ.

Menirea sa este de a completa şi întregi educaţia formală prin activităţi de perfecţionare şi reciclare profesională, de formare civică, activităţi culturale, de petrecere a timpului liber şi recreere. Reprezintă şi o componentă a etapei şcolare a educaţiei, activităţi de această natură desfăşurându-se în cadrul cercurilor, sub formă de competiţii culturale, sportive, sau sub formă de vizite, excursii.

Educaţia nonformală se caracterizează printr-o mare flexibilitate, ea venind în întâmpinarea intereselor multiple şi variate ale elevilor şi contribuind la lărgirea orizontului cultural.

Dezavantajul major al educaţiei nonformale este legat de absenţa unor demersuri evaluative sistematice.

Între educaţia formală şi nonformală există şi trebuie să existe o interacţiune, educaţia formală având rol de dirijor. Interacţiunea este necesară pentru a se evita repetările inutile, supraîncărcarea, pentru a se lua în considerare interesele, opţiunile obiectului educaţiei, raportate la finalităţile procesului de formare al personalităţii.

Educaţia informală (incidentală). Termenul profine din latinescul „informis, informalis”, care înseamnă fără formă, involuntar, spontan, fără a-ţi da seama. Cuprinde influenţele educative ce se exercită spontan şi continuu, neintenţionat, difuz, în afara cadrului organizat instituţionalizat, din partea ambianţei sociale, a întregului mediu de viaţă. Acest tip de educaţie poate avea şi efecte negative, deoarece mediul social nu oferă totdeauna numai aspecte demne de urmat.

Cele trei forme ale educaţiei prezintă câteva elemente specifice.

Educaţia formală introduce individul în tainele muncii intelectuale în mod organizat, oferă posibilitatea de a formaliza cunoştinţele plecând de la achiziţii şi practici reieşite din acţiune, recunoaşte şi evaluează achiziţiile individuale.

Educaţia nonformală răspunde adecvat la necesităţile de acţiune, plecând de la nevoile reale resimţite de educaţie, demitizează funcţia de predare.

Educaţia informală sensibilizează individul faţă de diverse aspecte ale mediului ambiant, declanşează multiple interese de cunoaştere, oferă posibilitatea unor explorări personale, fără obligaţii sau prescripţii, precum şi posibilitatea de a gestiona propriul proces de formare şi o mai mare libertate de acţiune.

Aplicaţie:

Obiect de studiu: Fizică, anul I de facultate, construcţii civile

Tema: Timpul

Educaţie formală: La curs, profesorul expune anumite aspecte asupra evoluţiei timpului;

Educaţie nonformală: organizarea unui cerc de fizică în cadrul căruia, profesori universitari şi studenţi realizează dezbateri şi expuneri de proiecte, postere, privind aspectul ştiinţific, psihologic şi filosofic al timpului;

Educaţie informală: Profesorul recomandă studenţilor materiale audio-vizuale şi scrise pentru cercetări.

Cele trei forme ale educaţiei se află în strânsă interdependenţă. Aceasta prezintă multiple aspecte;

educaţia formală trebuie să valorifice efectele educaţiei nonformale şi informale. Cu resursele de care dispune, şcoala trebuie în mai mare măsură să se deschidă faţă de acumulările realizate de elevi în afara activităţilor didactice, chiar dacă acestea sunt variate, diferite de la elev la elev, diferit prelucrate şi uneori contradictorii sub aspectul semnificaţiilor axiologice. În acelaşi timp, educaţia formală are menirea de a completa, corecta, sistematiza achiziţiile dobândite prin educaţia nonformală şi informală, exercitând o funcţie de integrare şi sinteză a diferitelor experienţe ale elevilor.

În concluzie, cele trei forme ale educaţiei, chiar dacă au propriul câmp de acţiune şi finalităţi diferite, asigură extensiuni şi întrepătrunderi benefice, ceea ce face posibilă întărirea lor reciprocă şi eficientizarea demersului educativ. Ele se sprijină şi se condiţionează reciproc. Totuşi, sub aspectul succesiunii în timp şi al efectelor, educaţia formală ocupă un rol privilegiat, având putere integrativă şi de sinteză, chiar dacă la un anumit moment ponderea educaţiei se poate deplasa în favoarea nonformalului sau a informalului.