Învățarea Autodirijată la Vârsta Adultă

Introducere

La mijlocul secolului XX, învăţământul superior european si nord- american a fost marcat de modificări datorate: prezenţei ample a noilor tehnologii de informare, creşterii numărului de studenţi (mai ales studenţi adulţi), accentuării dificultăţilor financiare, solicitărilor (numeroase şi diverse) de servicii din partea comunităţii, creşterii necesităţilor impuse de evoluţia pieţei muncii şi de explozia informaţională.

Creşterea numărului de adulţi care studiază în instituţii de învăţământ superior pune probleme referitoare la strategii educaţionale adecvate, şi firesc, la formarea capacităţilor de autoinstruire.

Dificultăţile financiare ale şcolilor au dus la necesitatea de a descoperi noi surse de finanţare şi/sau canale noi de transmitere a cunoştinţelor. Solicitările de servicii venite din partea comunităţii impun intervenţii educaţionale diferite de cele tradiţionale.

Schimbările survenite pe piaţa muncii sunt cauza creşterii numărului de responsabilităţi legate de gestionarea competenţelor şi angajării; oamenii trebuie să fie capabili să înveţe singuri şi din propria experienţă, aspect care decurge mai ales din explozia informaţională.

Sunt doar câteva argumente în favoarea ideii privind necesitatea educaţiei pentru autoeducaţie, pentru autoinstruire. Formarea competenţei de autoinstruire a studenţilor reprezintă deci, o coordonată esenţială a politicilor şi practicilor educaţionale de succes.

1.Învăţarea autodirijată

Învăţarea autodirijată nu este o noţiune exactă, operaţională,ci o metaforă care permite multiple variante de interceptare şi lasă frâu liber fanteziei în acest în acest domeniu; se alimentează din diverse tradiţii-pedagogia emancipării, ştiinţa cunoaşterii etc.

Nu putem spune că termenul de învăţare autodirijată este un termen nou, fiinţa umană asfel şi-a definit anumite noţiuni necunoscute sau mai puţin cunoscute, acum interesul şi atenţia ce i se acodă este mai pronunţat ca altădată, rămânând de necontestat faptul că numai cel care participă la o instruire alternativă instituţionalizată dispune şi de competenţe efective de autoînvăţare.

Învățarea autodirijată este un concept al psihopedagogiei care a fost din ce în ce mai aprofundat în ultimii ani. El desemnează un proces extrem de complex pe care nu-l putem eluda în educația adulților.

Conform lui Siebert învățarea autodirijată (self-directed learning, autoformation, selbstgesteuertes Lerner) este procesul în care/prin care individul:

- are inițiativa învățării

- stabilește propriile nevoi de învățare( cu sau fără ajutorul altora)

- își formulează scopuri și obiective

- identifică resursele materiale și umane necesare învățării

- alege și aplică strategii potrivite/adecvate de învățare

- evaluează propriile rezultate.

Knowles a definit învăţarea autodirijată ca “proces în care iniţiativa o deţin indivizii, cu sau fără ajutorul altora, referitor la diagnosticarea propriilor nevoi de învăţare, formularea scopurilor învăţării, identificarea resurselor umane şi materiale ale învăţării, alegerea şi implementarea unor strategii de învăţare adecvate, evaluarea rezultatelor învăţării”.

H. Siebert în lucrarea sa “Învăţarea autodirijată şi consilierea pentru învăţare” atrage atenţia asupra complexităţii termenului si confuziile care apar în încercarea de definire a lui.

În sensul acesta, autorul face următoarul bilanţ:

1. învăţarea autodirijată nu este o noţiune exactă, operaţională, ci o metaforă care permite multiple variante de interpretare;

1. învăţarea autodirijată se alimentează din diverse tradiţii – pedagogia emancipării, discursul privind deşcolarizarea, ştiinţa cunoaşterii;

2. nu termenul de învăţare autodirijată este ceva cu totul nou, ci atenţia şi interesul economic care i se acordă acum;

3. aparenta contradicţie dintre “autodirijat” şi ”dirijat din exterior” duce mai mult la confuzie decât la clarificarea problemei. Învăţarea autodirijată nu este mai eficientă decât cea îndrumată;

4. rămâne de necontestat că numai cel care participă continuu la o instruire alternativă instituţionalizată dispune implicit şi de competenţe efective de autoînvăţare;

5. diverse obiective se pot atinge mai repede şi mai bine învăţând singur, altele reclamă forme instituţionalizate de învăţare;

6. încă se mai exagerează rolul computerului ca mediu în autoînvăţare;

7. creşterea autorăspunderii în procesul de învăţare nu ar trebui să fie pusă în legatură cu diminuarea răspunderii oficiale în domeniul învăţării;

8. nu trebuie să ne aşteptăm la o degrevare financiară a statului şi a economiei impunând conceptul de învăţare autodirijată.

În urma unui test cu privire la stilurile de învăţare autodirijată (LIFO – Life-orientation, Alkins şi Katcher; 1989) – au fost determinate şase stiluri fundamentale:

a) orientat spre sarcini/teme concrete;

b) planificare în comun;

c) cu cercetare spre/pe subiect;

d) centrat spre tematică;

e) centrat spre activitatea propriu-zisă de învăţare;

f) stimulativ emoţional.

2.Factori determinanţi ai învăţării autodirijate/autoinstruirii

Învăţarea este un proces influenţat de un complex de factori:

• experienţa personală (în ansamblu, cea legată de învăţare, mai ales);

• succesele şi insuccesele (mai ales în învăţare), caracteristici personale (factorii subiectivi, de personalitate – în totalitate),

• elemente de mediu (social, profesional, cultural etc.) şi

• alţi factori obiectivi.