Învățarea de tip școlar - strategii de diferențiere

MOTTO:

PERCEPŢIA DIFERENŢEI REPREZINTĂ O CALIFICAFRE PEDAGOGICĂ CHEIE

a) Specificul învăţării şcolare

Învăţarea este un concept vechi în psihologie, cu sensuri variate, specifice şi generale, cu abordări nu numai psihologice ci şi pedagogice (învăţarea specific şcolară). Definiţiile învăţării sunt numerose, accentuând asupra unor aspecte diferite ale procesului. Oferim câteva exemple conform cărora învăţarea este:

• ,,procesul prin care o anumită activitate ia naştere ori se transformă, reacţionând la o situaţie, cu condiţia, ca esenţa schimbării să nu poată fi explicată pe baza maturizării organismului, a tendinţelor înnăscute de a răspunde sau a altor stări temporare ale organismului( de ex., oboseală, droguri)” (Hilgard & G. H. Bower)

• modificarea performanţei observate într-o situaţie specifică, la nivel elementar sau complex (Grande Dictionnaire de la Psychologie, 1994, pp.59-62 );

• un act de percepţie, interacţiune şi integrare a unui obiect de către un subiect (Legendre, Dictionnaire actuel de l’education).

Perspectiva educaţională asupra învăţării, rezervă Psihologiei rolul de ştiinţă resursă care studiază procesul învăţării şi modalităţile de ameliorare a ei, dar care nu poate prescrie orientarea didactică sau metodele pedagogice, dar le poate valida (J. N. Moulin şi S. Mouchon, 2005).

Din perspectivă pedagogică, învăţarea este activitatea proiectată de educator pentru a determina schimbări comportamentale la nivelul personalităţii prin valorificarea capacităţii indivizilor de a dobândi cunoştinţe, deprinderi, strategii şi atitudini

(S. Cristea, Dicţionar de pedagogie, 2000, p. 201). Din perspectiva celui care învaţă, învăţarea constituie o modalitate de achiziţie a cunoştinţelor, capacităţilor sau aptitudinilor ((Grande Dictionnaire de la Psychologie, 1994, pp.58).

Produsele învăţării sunt, la nivel uman, determinate prin termenul general “cunoştinţe”, care se pot detalia în:

• informaţii logice (noţiuni, judecăţi, raţionamente),

• deprinderi (motorii sau intelectuale), strategii cognitive,

• atitudini.

Apariţia acestor produse presupune un demers complex ce angajează toate dimensiunile personalităţii, în grade diferite, în funcţie de disciplina studiată, de vârsta celor care învaţă, de modelul preferat de profesor.

În funcţie de produsele obţinute, învăţarea este preponderent:

• cognitivă/intelectuală (se acumulează cunoştinţe despre diverse domenii ale realului şi se formează capacităţi cognitive);

• psiho-motorie (se coordonează senzaţii, percepţii şi mişcări, se construiesc deprinderi şi priceperi);

• socio-afectivă (se asigură dezvoltarea psiho-morală a elevului, se dezvoltă competenţele sociale, se achiziţionează valori, norme, se formează atitudini).

Învăţarea şcolară este un proces dirijat în diferite grade, sistematic, condus după un model prin care se proiectează şi controlează suita de acţiuni derulate, de către o persoană competentă – profesorul. Din acest motiv, învăţarea poate fi considerată ca un proces de comunicare, comandă şi control, analog celor care se desfăşoară şi la nivelul mecanismelor tehnice.

Mecanismele învăţării şcolare implică 3 clase de operaţii, integrate în acţiuni didactice:

• modificarea cantitativă a unor cunoştinţe deja dobândite (învăţarea pr 444i82e in augmentare sau prin adaos):

• selecţia şi memorarea anumitor fapte constatate sau comunicate de altcineva (învăţare relaţională, în care noile cunoştinţe sunt puse în legătură cu altele);

• activităţi mintale superioare folosite pentru a dobândi cunoştinţe noi, pe baza celor deja existente, realizate pe căi diverse:

- transfer clasic (utilizarea cunoştinţelor vechi în situaţii noi);

- transfer analogic de la situaţia sursă (SS) la situaţia ţintă (SŢ) (descoperirea unor similitudini parţiale între vechile (SS) şi noile (SŢ) cunoştinţe);

- formulare şi testare de ipoteze;

- inducţie şi generalizare;

- particularizare (asimilarea noului prin raportare la un exemplu cunoscut).

Rolul educatorului/ formatorului este de mediator al învăţării; în acest scop el trebuie să provoace schimburi între participanţi, acte de limbaj, prin care să se formeze funcţiile psihice, cunoştinţele şi să se conştientizeze aceste funcţii, cunoştinţe sau proceduri, făcându-le mai clare, mai explicite, verbalizându-le pentru altul şi pentru sine, realizând cogniţia şi metacogniţia.

b)Srategii didactice (conceptul şi specificul strategiilor didactice)

Strategia pedagogică reprezintă:

- manieră de abordare a educaţiei necesară pentru realizarea unui scop specific prin traducerea în practică a principiilor generale de proiectare a activităţii de formare – dezvoltare permanentă a personalităţii şi a metodelor de instruire integrate optim la nivelul unui discurs didactic efficient, adoptabil şi adaptabil într-un context dat.

- un grup de două sau mai multe metode şi procedee integrate într-o structură operaţională, angajată la nivelul activităţii de predare – învăţare – evaluare, pentru realizarea obiectivelor pedagogice generale, specifice şi concrete ale acesteia la parametrii de calitate superioară.

Metoda didactică reprezintă o acţiune care vizează eficientizarea învăţării în termenii unor rezultate immediate evidente la nivelul unei anumite activităţi de predare – învăţare – evaluare, în timp ce strategia didacticăreprezintă un model de acţiune cu valoare normativă, angajată pe termen scurt, mediu şi lung care integrează în structura sa de funcţionare pedagogică metodele, stilurile educaţionale, resursele de optimizare a activităţii cu implicarea subiectivităţii creatoare a profesorului.

Strategia didactică preia în general numele metodei de bază ce urmăreşte fie comunicarea activă, cunoaşterea euristică a fenomenelor studiate care stimulează capacitatea elevului de sesizare, rezolvare, creare de probleme, creativitatea reactivă şi proactivă a profesorului, dar şi, prin el, a elevului.

Elaborarea strategiilor didactice valorifică două căi de acţiune

1. o cale de acţiune teoretică, dezvoltată prin integrarea mai multor procedee şi metode într-o “metodă de bază”, cu extrapolarea calităţilor acesteia la nivelul unei noi structuri care asigură creşterea funcţionalităţii pedagogice a activităţii de predare – învăţare – evaluare, pe termen scurt, mediu şi lung

2. o cale de acţiune practică, bazată pe stilul educaţional al profesorului care asigură optimizarea noii structuri create, valorificând normele prescriptive ale acesteia, dar şi propriile sale resurse de inovaţie didactică.

Activitatea de prospectare pedagogică, necesară pentru focalizarea strategiei didactice în jurul unei “metode de bază” implică elaborarea unor tipologii de acţiune representative, bazată pe o structură funcţională globală, integrală şi deschisă (pe termen lung), echivalentă cu organizarea unei înlănţuiri de situaţii de învăţare prin parcurgerea cărora elevul îşi însuşeşte material de învăţat .

Interpretarea strategiilor ca modele de acţiune exemplară permite elaborarea unei taxonomii care înglobează categoriile principale de metode integrate într-o structură operaţională unitară. O asemenea taxonomie are în vedere acţiunea predominantă în cadrul activităţii de predare – învăţare - evaluare

1. strategia didactică bazată prioritar pe acţiunea de comunicare

2. strategia didactică bazată prioritar pe acţiunea de cercetare

3. strategia didactică bazată prioritar pe acţiunea practică

4. strategia didactică bazată prioritar pe acţiunea de programare specială (de exemplu instruirea asistată de calculator)