Învățarea experiențială

Conceptualizare

Teoria învățării experiențiale a fost consacrată conceptual de către David Kolb în 1984, oferind o viziune fundamental diferită asupra procesului de învățare față de teoriile clasice care plasează individul într-o ipostază pasivă ca receptor de informație. Învățarea experiențială este definită de Kolb ca proces în care cunoașterea este creată prin transformarea experienței. Cea mai eficientă învățare este cea pe care o poți controla, experimentând. Invățarea experiențială este reprezentată sub forma unui ciclu, în cadrul căruia se trece prin cele 4 etape - Experienta/ Explorare, Observare și reflecție, Formarea conceptelor, Implicare activă - la care Wow Lab adaugă o etapă suplimentară : “Inovație în utilizarea conceptelor”, dedicată stimularii imaginației și a gândirii creative a copiilor. (http://www.wowlab.ro/intrebari-frecvente-2/ce-inseamna-invatare-experientiala/)

Modelul de învățare experiențială propus de David Kolb are menirea să eficientizeze predarea, și mai ales, să faciliteze achiziția de informații, învățarea la elevi. Această formă de educație alternativă și creativă sprijinăși îmbogățește procesul de predare-învățare, conferindu-i atractivitate și rezultate pozitive pe termen lung.

David Kolb consideră că centrul învățării noastre este reprezentat de experiențele subiective care ne marchează pe fiecare dintre noi. Mai mult decât atât, învățarea experiențială are rolul profund și major de a integra două aspecte - aspectul rațional și aspectul empiric specifice sistemului nostru psihic. Această idee îi aparține lui William James și poartă numele de „empirism radical”. Avantajul acestui tip de învățare constă în faptul că individul, aflat în centrul experienței sale de învățare, deține controlul asupra procesului - el este protagonistul și tot el este și regizorul; nu numai că pune în scenă actul învățării, dar și trage concluziile la finalul acestui travaliu.

Jhon Dewey, în lucrarea sa, „Experiență în educație” (1998), tratează similar învățarea experiențială, afirmând că în centrul acestui proces nu se află profesorul sau actul de învățare în sine, ci individul supus procesului de învățare.

Mecanismele de adaptare, echivalente cu abilitățile adaptative, pot fi integrate și înțelese mai bine cu ajutorul schemei propuse de către Kolb:

Kolb susține că un proces de învățare trebuie să fie înconjurat de experiență, de activism, dar și de interacțiunea dintre om și mediu (idee preluată de la Jean Piaget). Ca atare, s-au conturat cele patru mari etape despre care Kolb afirmă că trebuie „umplute”. Este vorba despre acele activități care trebuie realizate pentru ca învățarea să aibă loc (Kolb, 1984). Acestea sunt:

- Experiența concretă sau implicarea propriu-zisă a individului în activitatea de învățare, în așa fel încât el să se confrunte cu experiențe noi;

- Observația reflexivă, în care individul trebuie să vizualizeze actul experienței, să reflecteze asupra activităților sale și să ia în considerare succesele acestui proces, dar și eșecurile;

- Conceptualizarea abstractă, sau modul în care experiența învățării este integrată și în celelalte activități desfășurate de individ, relevându-se astfel conceptul de abordare holistică a învățării experiențiale;

- Planificarea experimentării active, prin care individul integrează cu succes în toate acțiunile sale informațiile acumulate în cadrul învățării experiențiale, astfel aceasta putând găsi cu mai mare ușurință soluții la problemele care apar și reușind astfel să depășească bariera dezadaptativă și să se adecveze mult mai ușor la mediul său de viață.