Jocul la Preșcolari

Conceptul de joc

După dicţionarul Enciclopedic al Limbii Române, noţiunile de „joc” şi „a se juca”, au multiple sensuri. Astfel, cuvântul „joc” poate avea sensuri de amuzament, un sens figurat ca de exemplu „jocul cu focul”, poate semnifica un lucru ieşit din comun, „jocul naturii”, ori ceva întâmplător, aleatoriu cum e „jocul destinului”.

Noţiunea de „joc” a reprezentat iniţial anumite particularităţi la diferite popoare.Astfel, la vechii greci, cuvântul „joc”, desemna acţiuni proprii copiilor, exprimând în principal, ceea ce noi numim acum „a face năzbâtii, copilării”.

La evrei, cuvântul „joc” corespunde noţiunii de glumă şi haz, în timp ce la romani, „ludo” desemna bucuria, veselia.

În limba sanscrită „kleada” înseamnă joc, bucurie, pe când la nemţi, vechiul „spilän”, desemna mişcarea uşoară, lină, asemănătoare pendulului sau valurilor, care provocau o mare satisfacţie.

În epoca contemporană, cuvântul „joc” a început să se extindă asupra unei largi sfere de acţiuni umane, care pe de-o parte, nu presupune o muncă grea, iar pe de altă parte oferă oamenilor veselie şi satisfacţie.

„Jocul ca desfăşurare liberă şi ca plăcere a individului, constituie una din modalităţile esenţiale de manifestare a spiritului uman. Un fenomen antropologic complex, care în forme şi conţinuturi specifice se afirmă la toate vârstele, în toate civilizaţiile.” ( Johan Huizinga)

Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului generată de trebuinţe, dorinţe, tendinţele specifice preşcolarului, de aceea această formă de manifestare se întâlneşte la toţi copiii tuturor popoarelor.

La vârsta preşcolară copiii sunt foarte activi şi activitatea lor desfăşurată prin joc este foarte necesară pentru dezvoltarea lor fizică şi psihică.

Prin joc copiii îşi satisfac dorinţa firească de manifestare şi independenţă. Realitatea înconjurătoare este foarte complexă şi copilul nu poate să o cunoască decât prin intermediul jocului. De aceea unii psihologi consideră jocul ca o activitate de pre-învăţare. Esenţa lui constă în reflectarea şi transformarea pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare. Jocul nu constituie pentru copil o simplă distracţie, jucându-se el cunoaşte şi descoperă şi lumea şi viaţa într-o formă accesibilă şi atractivă pentru copil. Pe măsură ce înaintează în vârstă şi se dezvoltă, conţinutul jocurilor se extinde cuprinzând şi realităţile sociale dintre oameni.

Jocul la vârsta preşcolarității

Vârsta preşcolară este aceea care duce jocul pe culmile sale cele mai înalte. Jocul este acum modul de a acţiona al copilului, este forma specifică şi dominantă de activitate, este contextul ce dă substanţă vieţii preşcolarului, este cadrul ce face posibil progresul, evoluţia sa în plan psihologic.

La începutul perioadei, copilul nici măcar nu distinge această formă de activitate de celelalte două, complementare- învăţătura şi munca; acest lucru devine posibil în jurul vârstei de 5 ani. După şase ani, deşi nu pierde din pondere, jocul capătă forme în care se manifestă complex elemente ocupaţionale.

„Vârsta preşcolară reprezintă un moment de evoluţie psihică în care jocul capătă caracteristici noi ce-l apropie de alte feluri de activitate. Jocul este un fel de teren neutru pe care se revarsă întreaga experienţă despre lume şi viaţă a copilului, aceasta devenind prin intermediul lui mai subtilă, mai accesibilă." (U. Şchiopu). În această perioadă apar cele mai complexe, mai variate şi mai interesante forme de joc. La finele ei, diversificarea este mai puţin evidentă, evoluţia jocului conducând spre adâncirea şi perfecţionarea formelor şi felurilor de joc conturate de-a lungul vârstei preşcolare.

În prima parte a perioadei se înregistrează trecerea de la jocurile de manipulare, sau mânuire de obiecte caracteristice vârstei anterioare) la jocul de creaţie, sub forma, jocului cu subiect şi roluri şi a celor de construcţie.

Jocul de creaţie capătă cel mai important loc la vârsta preşcolară. Apariţia şi practicarea lui sunt efectul întregii dezvoltări psihice a copilului - în special a acelei capacităţi magice, de a reflecta într-o formă proprie impresiile dobândite din lumea înconjurătoare, o lume cu încă prea multe necunoscute pentru copil. Această capacitate a copilului face posibilă apropierea lumii exterioare fără a se genera conflicte insolvabile, în ciuda distanţei imense dintre ceea ce doreşte ţi ceea ce poate să facă prin forţe proprii.

Copilul dovedeşte prin joc că participă intens la tot ceea ce-l înconjoară: el transpune în joc iniţial acţiunile exterioare efectuate de oameni cu obiectele(transpunere începută încă în antepreşcolaritate) şi apoi, din ce în ce mai complex, realizează redarea semnificaţiei acestor acţiuni, dezvăluirea diverselor relaţii sociale.

Începutul vârstei preşcolare se caracterizează prin frecvenţa relativ mare a jocurilor de creaţie cu subiecte din viaţa şi lumea concretă ce-i înconjoară. Transpunerea în plan ludic a impresiilor imediate se face rapid şi coerent (de altfel, rapiditatea cu care sunt valorificate impresiile în creaţia de joc, calitatea transpunerii în joc, nuanţele surprinse, pot fi parametri de analiză a nivelului de dezvoltare a copiilor).

Jocul cu roluri se dezvoltă treptat, odată cu viaţa, din ce in ce îmi complexă, a copilului preşcolar. Dacă la început avem de-a face cu jocuri fără subiect sau. cu subiecte abia schiţate şi construite pe măsură ce jocul se derulează, de aici şi tendinţa de abandon a unui subiect în favoarea altuia mai atrăgător.

La 3-4 ani, subiectele sunt reflectări fragmentare a unui şir de episoade. adesea nelegate între ele, din viaţa cotidiană.

După 4 ani subiectele capătă în consistenţă, tematica jocului se îmbogăţeşte şi se conturează, spre 6 ani, jocul reflectând chiar o povestire întreagă. Când copiii, prin natura situaţiei, se află în grupuri mai numeroase (grupa de la grădiniţă) este posibil ca jocul de creaţie, cu roluri definite (mai slab sau mai bine conturate) pot să se dezvolte pe teme diferite, în grupuri restrânse, pentru ca apoi să manifeste tendinţa de unificare în jurul unei teme comune.

Astfel, jocul „de-a familia" poate unifica jocurile: „de-a coaforul", „de-a doctorul", „de-a cumpărăturile" etc. „Jocul central şi jocurile adiacente prezintă o structură complexă. apropriindu-se de legăturile existente în viaţa reală. Acest salt de la acţiunile izolate la jocuri complexe antrenează modificări substanţiale şi în privinţa evoluţiei sociabilităţii copiilor" (U. Şchiopu). Încet, locul jocului individual este luat de jocul colectiv, mai întâi cu roluri ce implică reguli ce se construiesc pe măsura derulării jocului, apoi cu reguli schiţate anterior şi, în ultimă instanţă, cu reguli definite înainte de începerea jocului. Acestei evoluţii îi sunt însă necesari câţiva ani.

Ceea ce este, de asemenea, specific jocului de. creaţie cu roluri este tendinţa şi capacitatea copilului de a se identifica cu personajul interpretat, chiar şi la vârsta preşcolară mică la care jucarea unui rol nu ia prea mult timp, stabilitatea nefiind o calitate deosebită acum. Pe măsură ce creşte, preşcolarul este capabil de trăiri imaginare din ce în ce mai profunde.

„Concomitent apare însă fenomenul de dedublare, copilul devenind conştient de propria lui persoană şi de aceea a modelului pe care îl imită. Acest lucru este atestat şi de felul în care copiii exprimă în limbaj atmosfera de joc. În momentul în care se transpun în joc, majoritatea copiilor folosesc imperfectul, cu nuanţa unei acţiuni petrecute în trecutul apropiat, cu sensul de a marca într-un anumit fel incertitudinea, identificarea lor parţială cu rolul, conştiinţa preluării unui rol care se suprapune cu propriul eu. Trecerea rapidă de pe planul imaginar pe cel real şi invers reprezintă un stadiu mai avansat în evoluţia jocului" (U. Şchiopu).

Principalele elemente structurale ale jocului sunt: scopul, subiectul, rolurile şi regulile.