Managementul Clasei de Elevi - Stilurile Pedagogice

Este cunoscut faptul că manageri cu aceeaşi pregătire profesională şi educaţională în domeniul managementului obţin nivele de performanţă diferite în activitatea practică de conducere. În lumea bussiness-ului, explicaţia acestor diferenţe se pune de regulă pe seama hazardului. Ce se întâmplă însă când managerul respectiv este profesor iar „bussiness-ul” său este de fapt clasa de elevi? Se poate lăsa la voia întâmplării modul în care decurge relaţia profesor-elevi?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie precizat că diferenţierea între manageri are la bază doi factori importanţi: personalitatea şi stilul de conducere practicat. Asupra stilului de conducere practicat îşî pun amprenta atât temperamentul şi caracterul, cât şi aptitudinile, ceea ce înseamnă că este necesară o investigare amplă şi complexă asupra personalităţii unui manager, pentru a-i surprinde acele caracteristici de care depind, până la urmă, performanţele obţinute în activitatea de conducere. Analog, aceeaşi factori influenţează şi activitatea didactică şi managerială a profesorilor. În continuare, aş dori să mă axez pe modul în care stilul de conducere (managerial) al profesorului, întâlnit în pedagogie sub numele de stilul pedagogic, influenţează relaţia cu clasa de elevi, şi, bineînţeles, rezultatele obţinute.

În ceea ce priveşte stilul de conducere al managerilor din învăţământ, acesta se defineşte ca „modul propriu, specific, de a acţiona, în vederea atingerii obiectivelor propuse ceea ce caracterizează activitatea desfăşurată de aceştia şi o deosebesc de activitatea cadrelor de conducere din alte unităţi de învăţământ” Stilul pedagogic defineşte mediul preferenţial de realizare a procesului de invăţământ, în general, şi a activităţii didactico-educative, în mod special. Acest concept operaţional permite analiza situaţiilor concrete care apar în cadrul procesului de învăţământ sub influenţa celui care proiectează şi realizează activitatea instructiv-educativă.

Este paradoxal faptul că deşi vorbim de stilul de conducere ca de elementul de specificitate în procesul didactic, există diverse modalităţi de clasificare a a acestuia. Dintre acestea, voi exemplifica trei sisteme de referinţă:

a) Maniera de relaţionare în cadrul procesului de instruire, relevantă la nivelul acţiunii didactice. Acest criteriu evidenţiază existenţa a trei stiluri pedagogice:

-stilul pedagogic democratic, care valorifică integral resursele corelaţiei dintre subiectul şi obiectul educaţiei, respectând finalităţile asumate, dar şi libertatea de intervenţie metodologică, determinând o relaţie adaptabilă în oricare sens: profesor-elevi sau elevi-profesor;

-stilul pedagogic autoritar, care dezechilibrează corelaţia dintre subiectul şi obiectul educaţiei, prin accentuarea rolului educatorului în defavoarea celui educat, blocând canalul prin care se realizează comunicarea către profesor, necesar pentru perfecţionarea permanentă a activităţii acestora ;

-stilul pedagogic permisiv(liberal sau laissez-faire), care care dezechilibrează corelaţia dintre subiectul şi obiectul educaţiei, prin accentuarea rolului celui educat în defavoarea educatorului, astfel blocând canalul prin care se realizează comunicarea către elevi, necesar pentru perfecţionarea permanentă a activităţii acestora.

b) Modul de organizare al procesului instructiv-educativ permite deasemenea delimitarea a trei stiluri de conducere:

- stilul centrat pe rezultate :elevul şi cadrul didactic colaborează în vederea atingerii unui scop comun;

-stilul centrat pe antrenarea şi supervizarea elevului;

-stilul centrat pe instruire dirijată şi autoinstruire.

c) Modul de concepere a activităţii didactice permite delimitarea următoarelor patru stiluri:

- stil centrat asupra procesului de acomodare (situat la limita dintre experienţa concretă şi experimentarea activă);

- stil centrat asupra procesului de gândire convergentă (situat la limita dintre experienţa activă şi conceptualizare);

- stil centrat asupra procesului de acomodare (situat la limita dintre conceptualizare şi observarea reflexivă);

- stil centrat asupra procesului de gândire divergentă (situat la limita dintre observarea reflexivă si experienţa concretă).

Dintre acestea, cea mai cunoscută este clasificarea bazată pe relaţia profesor-elevi, conform căreia stilul de conducere poate fi autoritar sau autocratic, democratic sau participativ şi liberal sau permisiv (laissez-faire). De-a lungul timpului, diverse cercetări au fost realizate cu scopul de a determina efectele pe care aceste stiluri pedagogice le au asupra elevilor. În 1989, Lewin, Lippitt şi White au constatat că din punct de vedere al eficienţei activităţii desfăşurate, elevi conduşi în mod autoritar şi cei conduşi în stilul democratic au obţinut performanţe asemănătoare, iar cei pentru care s-a utilizat stilul laissez-faire au avut rezultate mai slabe. În schimb, în termeni de productivitate, lucrurile stau altfel: în absenţa unui lider (profesorul), productivitatea grupului de elevi condus autoritar are tendinţa să scadă, a celui condus democratic rămâne neschimbată, iar a celui condus permisiv creşte. Acest lucru se explică tocmai prin caracterizarea fiecărui stil: în cazul educaţiei autoritare, elevii aşteaptă ca profesorul să le ofere totul, ei nu au iniţiativă, creativitatea lor nu este suficient stimulată, întrucât aşa au fost învăţaţi; elevii conduşi democratic sunt capabili să ia decizii chiar şi în lipsa conducătorului, deoarece sunt axaţi pe activitatea de echipă, având un scop comun, acela de a realiza un anumit proiect; elevii din grupul permisiv nu resimt lipsa conducătorului, însă creşterea productivităţii nu poate fi pusă pe seama lipsei acestuia, putând fi întâmplătoare, având în vedere că profesorul nu se implică foarte mult nici când este prezent. Prin urmare, stilul democratic este cel preferat, deoarece prezintă cele mai multe avantaje, atât pentru profesor, cât şi pentru elevi. Pentru un astfel de stil de conducere este caracteristic consultarea membrilor echipei (clasa de elevi), adoptarea deciziilor în grup şi asigurarea unui climat general de cooperare.