Modele Pedagogice

Diversificarea şi îmbogăţirea modelelor de instruire

Mai ales din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi la acest început de nou secol, asistăm la răspunsuri tot mai diversificate ca soluţii didactice ale instruirii ce au favorizat tranziţia de la ceea ce învăţământul era - un sistem didactic unic de gândire şi organizare a situaţiilor de instruire - la mai multe alte sisteme sau forme. Este expresia înţelegerii mai profunde şi mai nuanţate a unor moduri diferite în care elevii învaţă şi pot fi învăţaţi, a unor moduri diferite în care învăţământul se angajează în construirea cunoaşterii individuale şi sociale la elevi, graţie unor surse teoretice ale activităţii de stimulare şi dezvoltare a acestor dimensiuni (vezi cercetările lui Piaget, Vîgotski, Bruner, Flavell, Brown etc.). Diversitatea a fost cea care a deschis cale unei procesualităţi extrem de dinamice şi de flexibile în căutarea de calitate şi de mai multă eficienţă. Aşadar, datorită naturii diferite şi complexităţii aparte a problemelor specifice de rezolvat, soluţiile procesuale s-au proiectat sub forma concretă a unor modele sau sisteme didactice, relativ distincte de structurare a proceselor de predare-învăţare (Cerghit, I.).

Diversificarea şi îmbogăţirea modelelor de instruire sunt susţinute de mai multe argumente:

- apariţia unor noi concepţii cu privire la modul cum se realizează cunoaşterea umană (schimbări la nivelul bazei epistemologice a modelului);

- dezvoltarea unor noi concepţii despre dezvoltarea cunoaşterii individuale şi a mecanismelor învăţării (schimbări la nivelul bazei psihologice a modelului);

- orientări spre anumite sisteme de valori prin finalităţi şi conţinuturi (schimbări la nivelul bazei axiologice a modelului);

- opţiunea pentru tipuri de predare diferite (schimbări la nivelul bazei metodologice a modelului);

- acceptarea mai multor tipuri de experienţe de învăţare (schimbări la nivelul bazei curriculumului modelului);

- înregistrarea de efecte diferite ale instruirii, odată cu utilizarea unor strategii de evaluare deosebite (schimbări la nivelul bazei docimologice a modelului)

Caracterul complementar şi alternativ al modelelor

Acest pluralism de modele ce provin din abordări diferite evidenţiază o altă caracteristică a acestora şi anume caracterul lor complementar şi alternativ. Caracterul alternativ este dat de diferenţele dintre ele ceea ce menţine posibilitatea opţiunii teoretice şi practice pentru unul sau altul din ele. Caracterul complementar rezultă din posibila combinare a acestora, în raport de dozele de compatibilitate, care să ducă la rezultate superioare cel puţin pe anumite fragmente ale procesului de învăţământ, la anumite discipline sau la anumite vârste şcolare. Mai eficient, ele pot inspira, în baza unor sinteze epistemologice, construcţii de noi modele care să combine în proporţii diferite elemente specifice mai multor modele.

Sinteze actuale în modelele instruirii

Un model poate fi definit drept o orientare generală care fundamentează organizarea şi conducerea procesului de instruire. În această accepţiune, un model al instruirii este o paradigmă practică a instruirii.

Într-un efort de sinteză, I Cerghit identifică patru paradigme ale evoluţiilor sistemelor de instruire/moduri de realizare a instruirii, cu variantele lor.

SISTEME DE INSTRUIRE (MODELE)

1. Sisteme comunicaţionale

a) Sistemul comunicaţional tradiţional (logocentric)

b) Sistemul comunicaţional interactiv (modern)

c) Învăţământul deschis şi la distanţă (IDD)

d) Învăţământul multi-media

2. Sisteme orientate spre acţiune/modele acţionale

Actiune internă:

a) Sistemul procesual-euristic (empiriocentric)

b) Sistemul procesual-operaţional

c) Sistemul „învăţării depline” (mastery-learning)(psihocentric)

Acţiune externă: - Sistemul tehnocentric

3. Sisteme interacţionale

a) Sistem situaţional sau contextual

b) Sistem sociocentric axat pe interacţiune socială

c) Sistem tutorial

4. Sistemul informaţional: - Sistem informaţional/bazat pe procesarea informaţiei

Aşa cum rezultă din clasificare, sistemele de instruire sunt fundamentate pe patru paradigme: paradigma învăţării prin comunicare; paradigma învăţării prin acţiune; paradigma învăţării prin interacţiune şi paradigma învăţării prin procesarea informaţiei. Pornind de la analiza făcută de I Cerghit asupra sistemelor de instruire bazate pe cele patru paradigme şi reflectând asupra variantelor prin care educatul dobândeşte autonomia funcţională, D Potolea consideră că dintre modelele existente cele mai importante sunt două:

- modelul instruirii directe/explicite;

- modelul constructivismului instrucţional.

Modelul instruirii directe

Caracteristicile generale ale modelului (Potolea, D.):

- este un model cu centrare pe profesor:

- toate deciziile majore aparţin cadrului didactic:

o cadrul didactic concepe, conduce şi evaluează procesul de instruire;

o cadrul didactic mediază tranzacţia de la învăţare controlată la învăţare independentă;

- este un model cu programarea procesului de predare-învăţare:

- evenimentele instruirii au o succesiune determinată step by step (pas cu pas).