Mozaicul ca Metoda Didactica Interactiva, Centrata pe Elev

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Mozaicul ca Metoda Didactica Interactiva, Centrata pe Elev.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 21 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Tiberiu Dughi

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Pedagogie

Cuprins

ARGUMENT 2
I.1. PREDAREA–componentă a procesului de învăţământ 3
I.2. Noţiunea de metodă de învăţământ 4
I.3. Rolul metodelor şi tehnicilor interactive de grup în dezvoltarea unor trăsături de caracter deziderabile la elev 5
I.3.1. Rolul strategiilor didactice interactive în activitatea instructiv educativă 6
I.3.2. Relaţia dintre strategiile didactice şi stilurile de învăţare ale elevilor 7
I.3.3. Tendinţe de diversificare a strategiilor didactice interactive în şcoală 8
II. Metode interactive de grup 10
II.1 Mozaic 12
II.2 Analiza SWOT – Mozaicul 14
II.3 Aplicaţie practică 15
II.4 Efecte asupra eficienţei învăţării 17
III. CONCLUZII 19
BIBLIOGRAFIE 20

Extras din document

ARGUMENT

“ Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva dintre oamenii tineri ai lumii să vină acolo pentru a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afara şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei ceva de spus ? de mărturisit ceva ? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem ? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Dar nici asta nu trebuie să le fie spus ” ( Constantin Noica )

Şcoala nu reprezintă doar o instituţie unde copiii şi tinerii vin să primească informaţii, ci un loc unde trebuie să înveţe toţi cei care lucrează. Dascălul va oferi mai degrabă experienţe de învăţare, trăiri emoţionale intense despre miracolul descoperirilor. Se reconsideră astfel rolul dascălului, acesta devenind “ antrenor ”.

Un prim obiectiv al şcolii ar fi stimularea şi dezvoltarea spiritului şi gândirii critice, proces complex care începe cu asimilarea informaţiilor, procesarea acestora (operaţii mintale), formarea de convingeri, luare de decizii, rezultând în cele din urma comportamente eficiente şi adecvate.

Una din provocările deja lansate în societatea contemporană este necesitatea regândirii şcolii, a educaţiei formale, alături de cea nonformală şi informală, în variatele lor forme de articulare. Ca subsistem al macrosistemului de educaţie, sistemul şcolar, prin oferta sa educativă, contribuie la structurarea traiectelor de (auto)formare şi (auto)dezvoltare a personalităţii individului, pregătindu-l pentru a fi un beneficiar pretenţios al educaţiei permanente.

În abundenţa informaţională cu care societatea actuală se confruntă, sistemul educaţional are dificilul rol de a forma personalităţi care să ştie să discernă informaţia preţioasă de cea excedentară, de a extrage esenţialul din general. Astfel, în educaţie a apărut termenul de „educaţie modernă”. Temenul de modern este folosit în educaţie, de obicei pentru a releva situaţia avansată a prezentului în relaţie cu trecutul care a fost depăşit prin dezvoltare. Pentru unii, modernitatea este opusă practicilor tradiţionale şi se caracterizează prin schimbare, inovaţie şi dinamism. Şcoala şi oamenii ei se află acum la graniţa dintre modernism şi postmodernism. În societăţile moderne, cunoaşterea e echivalentă cu ştiinţa şi e importantă în sine. Oamenii caută căile optime pentru a dobândi „cunoaştere”, „ştiinţă” din cât mai multe domenii, considerând că astfel vor fi recunoscuţi drept persoane educate. Într-o societate postmodernistă, cunoaşterea trebuie să fie funcţională, utilă; înveţi nu doar pentru „a şti” şi a stoca o serie de informaţii din diferite domenii, pentru a demonstra cât de „educat eşti”, ci, înveţi pentru „a face”, pentru „a folosi” ceea ce şti, pentru „a aplica” ceea ce ai acumulat, în folosul tău şi al celorlalţi. A şti ce să faci cu ceea ce ai învăţat este dezideratul major al educaţiei postmoderniste.

Bunul mers al procesului de învăţământ şi rezultatele obţinute depind de metodele utilizate. Marii pedagogi au evidenţiat faptul că folosindu-se metode diferite se obţin diferenţe esenţiale în pregătirea elevilor, că însuşirea unor noi cunoştinţe sau comportamente se poate realiza mai uşor sau mai greu, în funcţie de metodele utilizate.

Metodele sunt instrumente importante aflate la dispoziţia profesorului, de a căror cunoştinţe şi utilizare depinde eficienţa muncii educative. Profesorul, cunoscând varietatea metodelor, particularităţile elevilor cu care lucrează, obiectivele pe care trebuie să le atingă, trebuie să acţioneze pentru a-şi valorifica pe deplin personalitatea, devenind el însuşi un creator în materie articulare a strategiilor, metodelor şi procedeelor didactice.

Antrenarea permanentă a elevilor la un efort intelectual susţinut şi înarmarea acestora cu capacităţi necesare unei activităţi de învăţare productivă reprezintă modalitatea cea mai eficientă de educare a elevilor în spiritul unei atitudini conştiente şi active.

Cerinţa primordială a educaţiei progresiviste, cum spune Jean Piaget, este de a asigura o metodologie diversificată bazată pe îmbinarea activităţilor de învăţare şi de munca independentă, cu activităţile de cooperare, de învăţare în grup şi de muncă interdependentă. Deşi învăţarea este eminamente o activitate proprie, ţinând de efortul individual depus în înţelegerea şi conştientizarea semnificaţiilor ştiinţei, nu este mai puţin adevărat că relaţiile interpersonale, de grup sunt un factor indispensabil apariţiei şi construirii învăţării personale şi colective.

“Învăţarea în grup exersează capacitatea de decizie şi de iniţiativă, dă o nota mai personală muncii, dar şi o complementaritate mai mare aptitudinilor şi talentelor, ceea ce asigură o participare mai vie, mai activă, susţinută de foarte multe elemente de emulaţie, de stimulare reciprocă, de cooperare fructuoasa.”( Cerghit, Ioan (2006), ,,Metode de învăţământ’’, Iaşi, Editura Polirom.) Specific metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează interacţiunea dintre minţile participanţilor, dintre personalităţile lor, ducând la o învăţare mai activă şi cu rezultate evidente. Acest tip de interactivitate determina “identificarea subiectului cu situaţia de învăţare în care acesta este antrenat” (Ioan Cerghit,1997), ceea ce duce la transformarea elevului în stăpânul propriei transformări şi formari.

I.1. PREDAREA – componentă a procesului de învăţământ

Procesul de învăţământ este un ansamblu de activităţi organizate şi dirijate care se desfăşoară etapizat, în cadrul unor instituţii specializate, sub îndrumarea unor persoane pregătite în acest scop, în vederea îndeplinirii anumitor obiective instructiv-educative. În cadrul procesului de învăţământ se desfăşoară mai multe tipuri de activităţi primordiale fiind cele de predare-învăţare-evaluare.

Activitatea de predare-învăţare-evaluare, deşi este formată din trei elemente ele se întrepătrund în cadrul activităţii comune a profesorilor şi elevilor iar rezultatele finale sunt o rezultantă a celor trei activităţi.

Predarea este o activitate specifica profesorului, prin care le „transmite” elevilor un sistem de cunoştinţe din diverse domenii ale cunoaşterii umane. „Succesul” lecţiilor desfăşurate depinde în cea mai mare măsura de metodele selectate de profesor în vederea predării noilor cunoştinţe elevilor. Profesorii trebuie să ţină seama de faptul (demonstrat ştiinţific) că elevii reţin mai mult timp şi mai profund ceea ce aud, văd şi fac în acelaşi timp, ceea ce echivalează cu utilizarea unor metode interactive care să-l pună pe elev în contact direct cu ceea ce este de studiat. Cercetări efectuate în ultimii 3 ani arată că pasivitatea din clasă (înţeleasă ca rezultat al predării tradiţionale, în care profesorul ţine o prelegere, eventual face o demonstraţie, iar elevii îl urmăresc) nu produce învăţare decât în foarte mică măsură. Fără îndoială, este adevărat că cel care învaţă trebuie să-şi construiască cunoaşterea prin intermediul propriei înţelegeri şi că nimeni nu poate face acest lucru în locul său.

Fisiere in arhiva (1):

  • Mozaicul ca Metoda Didactica Interactiva, Centrata pe Elev.doc

Alte informatii

UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU” DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC