Notarea și Aprecierea Elevilor

Atribuirea unor judecăţi de valoare rezultatelor obţinute de către elevi se concretizează fie prin intermediul unor expresii verbale apreciative (laude, observaţii critice, calificative), fie prin folosirea unor simboluri numerice convenţionale numite “note”.

Aprecierea depinde de măsurare, iar măsurarea, la rândul ei, de fidelitatea cu care reuşeşte să surprindă şi să exprime, cu ajutorul numerelor şi al calificativelor, ceea ce este specific şi caracteristic fenomenelor pe care le are în vedere. Forma principală prin care se realizează măsurarea în precesul de învăţământ este calificativul, prin ciclul primar şi nota, pentru cel gimnazial şi liceal. “Prin note vom înţelege o apreciere sintetică ce traduce evaluarea unei performanţe în domeniul învăţământului” (G. Landsheere)

Nota este expresia cuantificată a aprecierii unor performanţe obţinute. Randamentul şcolar este etichetat cu ajutorul unui indicator sintetic convenenţional: nota. Nu este indicat să-l notăm pe elev ori de câte ori îl “prindem” nepregătit. Este greşit să credem că putem determina eficienţa instruirii sancţionând negativ elevii, cu orice prilej oferit.

Aprecierea are o sferă largă mai largă incluzând şi caracteristici ale performanţelor elevilor care nu pot fi măsurate. Important este ca, în limita posibilităţilor, să convertim performanţele în expresii cantitative cu ajutorul măsurării. Suportul aprecierii devine în acest fel mult mai solid. Notarea reprezintă, deci, modalitatea principală de exprimare cantitativă a performanţelor.

Nota şcolară trebuie folosită pentru aprecierea şi compararea rezultatelor, clasificarea elevilor, cultivarea motivaţiei pentru învăţare, luarea deciziilor în reglarea activităţii. Definiţiile date converg în ideea că notarea reprezintă o traducere cuantificată a aprecierii evaluative:

- “etichetă aplicată unui anumit randament şcolar” (Vasile Pavelcu);

- “o apreciere sintetică ce traduce evaluarea unei performanţe în domeniul învăţământului” (Gilbert De Landsheere);

- “expresie a aprecierii rezultatelor şcolare” (Ioan Nicola);

- “expresia cuantificată şi instituţionalizată a evaluării” (Daniel Gazet).

În practica didactică poate fi constatată cu uşurinţă o anumită relativitate în notarea rezultatelor activităţii instructive-educative. Chestiunea notării rezultatelor generează atitudini diferite ale cadrelor didactice: subapreciere din partea unora, concretizată în folosirea neglijentă a sistemului de notare, fetişizare din partea altora, care consideră că prin intermediul său pot rezolva ceea ce ar trebui să rezolve prin alte mijloace (cultivarea interesului pentru studiu, a responsabilităţii în pregătire, a desprinderii de a învăţa sistematic). Numai o utilizare echilibrată, raţională a notei face posibilă însă punerea în valoare a funcţiilor sale în cadrul activităţii didactice:

1) Nota exprimă aprecierea rezultatelor elevilor şi furnizează informaţii cu privire la progresele înregistrate.

2) Pe baza notelor obţinute, este posibilă clasificarea elevilor şi determinarea rangului fiecăruia în cadrul clasei din care face parte.

3) Notele pot servi la cultivarea motivaţiei pentru învăţare.

4) Notele îl pot ajuta pe elev să-şi aprecieze rezultatele şi îi oferă informaţii utile în reglarea propriei activităţi, precum şi în luarea deciziilor de orientare şcolară şi profesională.

Folosirea inadecvată a notei, îndeosebi pentru a sancţiona, produce la nivelul elevilor efecte psihologice negative: încordare, anxietate, teamă, stres, după cum utilizarea sa cu o excesivă indulgenţă generează o atitudine de indiferenţă sau de relaxare contraproductivă. În ambele situaţii, se ajunge la o imagine greşită asupra performanţelor elevilor.

Obiectivitatea notării trebuie să constituie o preocupare de prim-plan a cadrelor didactice, cu atât mai mult cu cât există numeroase împrejurări în care se produc erori de apreciere. Aceste abateri de la obiectivitate s-ar datora:

- Efectului “halo” – tendinţa profesorului de a aprecia rezultatele sub influenţa impresiei generale pe care o are despre elev;

- Efectului “Pygmalion” – asemănător efectului “halo” – profesorul apreciază rezultatele unui elev sub influenţa opiniei pe care şi-a format-o despre capacităţile sale;

- Ecuaţiei personale a profesorului (eroare individuală constantă) – fiecare profesor are propriul mod de aplicare a criteriilor de evaluare: unii sunt mai generoşi, alţii manifestă o exigenţă sporită sau o exigenţă diferită faţă de elevi, există profesori care folosesc nota ca mijloc de încurajare etc.;

- Efectului de contrast sau de ordine – ordinea elevilor evaluaţi şi valoarea răspunsului dat de aceştia influenţează aprecierea profesorului (de exemplu, un răspuns bun venit după unul prost este de multe ori supraestimat);

- Erorii logice – devierea de la o evaluare obiectivă se produce datorită faptului că profesorul consideră, în mod subiectiv, că anumite aspecte sunt mai importante decât altele;

- Erori de tendinţă centrală – din teama de a ni greşi, profesorul formulează aprecieri “moderate”, evitându-le pe cele extreme;

- Personalităţii profesorului – starea sa fizică şi psihică, atmosfera creată, ritmul examinării pot influenţa negativobiectivitatea notării.

Unii profesori manifestă tendinţa de a nota cu o mai mare indulgenţă rezultatele elevilor, după cum alţii manifestă o tendinţă opusă: notarea cu maximă exigenţă.

Cum se face notarea şi care sunt factorii implicaţi în procesul aprecierii? Referitor la prima parte a întrebării, în literatura de specialitate se disting două modele fundamentale de notare: “modelul de grup” şi “modelul individualizat”. Cel dintâi constă în raportarea performanţelor individuale obţinute la o normă standard, dinainte stabilită sau rezultatele de ansamblu ale grupului din care elevul face parte. Notarea se realizează prin comparare, unul din termenii comparaţiei constitutuindu-l întotdeauna rezultatele generale ale grupului. Etalonul este dat de obiectivele prevăzute în programă, compararea scoţând în evidenţă nivelul realizării lor. Notele acordate indică gradul de apropiere sau discrepanţe dintre rezultatele aşteptate şi cele obţinute. Programele şcolare indică tocmai aceste rezultate ce se aşteaptă, ceea ce vor trebui să cunoască şi să stăpânească elevii după parcurgerea lor. Este vorba de nivelul maxim, optim sau ideal, fără a preciza, însă, limitele inferioare, minime care vor trebui atinse. Acest nivel minim, respectiv “grad de acceptabilitate” sau “admisibilitate” este stabilit de către fiecare profesor. El diferă de la o clasă la alta dar nu se poate abate decât în limitele teoriei statistice de la cele prevăzute în programă. Obiectivele instruirii reprezintă un etalon care permite localizarea precisă a gradului de însuşire a elementelor secvenţei de învăţare supusă evaluării cât şi a cauzelor eventualelor neîmpliniri. Raportarea la grup incubă