Organizația școlară și comunicarea cu alte instituții

Comunicarea – schimbul de informatii, idei si sentimente – a fost definit ca un proces interpersonal de transmitere si receptie de simboluri care au atasate întelesuri. Comunicarea este deci acel fenomen care permite crearea de legaturi între oameni, între institutii si între institutii si oameni, legaturi asemanatoare unor punti invizibile de esenta informationala.

Managerul este persoana cu autoritate asupra unei organizatii sau a unei subunitati a acesteia si care trebuie sa îsi asume una sau mai multe dintre functiunile manageriale identificate de H. Fayol: planificare, organizare, conducere, coordonare si control.

Comunicarea este vitala în fiecare dintre ele. Unii specialisti au ajuns la concluzia ca elementele manageriale importante sunt:

- comunicarea (schimb de informatii de naturi diferite pe cale orala si scrisa), care ocupa aproximativ o treime din timpul de lucru;

- managementul traditional (planificare, luare de decizii si control), care ocupa aproximativ tot o treime din timpul de lucru;

- corelarea (interactiunea, tot prin comunicare, cu cei din jur, din interior si exteriorul organizatiei), care ocupa în jur de o cincime din timp;

- managementul resurselor umane (motivare/încurajare, sfatuire/disciplinare, managementul conflictului, angajare de personal).

Etimologic conceptul de sistem provine din grecescul “systema” care înseamna ansamblul unor parti, corelate între ele.

Sistemul de educatie este format din totalitatea institutiilor,organizatiilor (economice, politice, culturale), infrastructurilor si comunitatilor social-umane (familie,

anturaj) care contribuie la formarea si dezvoltarea personalitatii umane prin exercitarea

unor functii si roluri pedagogice explicite sau implicite, în mod direct sau indirect. Într-o societate determinata istoric, sistemul de educatie se materializeaza printr-o educatie de tip formal, nonformal sau informal, incluzând toate dimensiunile (intelectuale, morale, estetice, tehnologice, fizice) implicate în cadrul actiunilor educationale organizate, structurate si planificate sau în contextul influentelor incidentale de tip pedagogic provenite din câmpul psihosocial.“Societatea educativa” sau “cetatea educativa” pentru care militeaza Paul Lengrand (1972) sau Edgar Faure (1974) este aceea în care exista multiple si variate surse de educatie, cu deschidere catre câmpul larg al influentelor formativ-educative din afara scolii, valorificabile din perspectiva educatiei permanente si autoeducatiei. Aceasta deschidere angajeaza responsabilitati de tip pedagogic la nivelul mai multor institutii/organizatii economice, culturale si politice precum si comunitati social-umane (familia, natiunea, grupurile profesionale, etnice sau locale).

Strategiile educative, dezvoltând mecanisme de influentare, care pun în evidenta dimensiunile si semnificatiile sociale ale mediului cultural-educativ, ne apar ca niste procese interactive, marcate social de indicatori ca: ideologia si sistemele de valori de referinta, obiective si norme, modele de comportament asteptate, organizarea si functionarea institutiilor educative. În contact cu aceste realitati sociale, indivizii învata roluri, îsi formeaza reprezentari despre mediul lor, dobândesc stiluri actionale în interiorul sistemului (Gilly, Michel, 1984, p.474). Constructia discursului formativ pare sa depinda hotarâtor de contextul social.

Sistemul de învatamânt reprezinta principalul subsistem al sistemului de educatie,care se refera la organizarea institutionala a învatamântului. În cadrul sistemului de învatamânt sunt reunite institutiile specializate implicate în procesul de educatie, cercetare si cultura, responsabile de realizarea în mod organizat, planificat si metodic a dezideratelor educative. Proiectarea si realizarea functiilor educatiei prin continuturi si metodologii specifice, organizate formal si nonformal se realizeaza în conformitate cu anumite principii educationale generale si în corelatie cu gradul de dezvoltare economica, sociala si politica a societatii. În viziune postmodernista, sistemul de învatamânt, în sens larg, cuprinde “ansamblul institutiilor care participa la organizarea arhitecturii scolare, adica la derularea generala a studiilor pe cicluri, orientari, filiere etc.” (“Dictionnaire encyclopedique de l’education et de la formation”,1994, p. 956). Privit din aceasta perspectiva, sistemul de învatamânt are un caracter deschis incluzând pe lânga institutiile scolare si universitare cu caracter formal si institutile specializate în instruire nonformala, cum ar fi centrele de pregatire profesionala, cluburile, taberele scolare, programele de radio/televiziune scolara/universitara, pe de o parte si pe de alta parte, diferiti agenti sociali cu care scoala stabileste relatii de tip contractual.

O importanta tentativa de a formaliza rolul educatiei în reproducerea relatiilor sociale, în legitimarea structurii si culturii si a principiilor transmiterii achizitiilor, a practicilor comunicarii si a modului în care se organizeaza relatiile de putere în câmpul educativ o datoram lui Bourdieau si Passeron (La reproduction, 1970). Se disting, în termeni foarte generali, doua forme de "transmisie": forma "magistrala," identificabila prin limbajul emitatorului, si cea "populara", apelând la limbajul "claselor populare". Uneori între aceste doua limbaje diferenta e foarte mare, alteori cei doi poli se apropie, asperitatile se niveleaza, urmarindu-se - dintr-o perspectiva integrationista, omogenizatoare - democratizarea modului de educatie: cresterea puterii cognitive a claselor defavorizate ("educatia pentru toti"), dar si coborârea (simplificarea) nivelului în educatia elitelor, în stabilirea standardelor de calitate. Desigur, teoria reproductiei culturale a relatiilor de clasa, argumentând ruptura dintre cei favorizati si cei defavorizati, legitimând diferentele, amplificându-le chiar, demistifica "puterea" educatiei. Teoria lui Bourdieau asupra modalitatii de dobândire a "capitalului cultural" (numai de catre cei ce au la dispozitie facilitati, conditii) a fost cu succes însusita de pedagogia marxista. Simplificând, teoria aceasta acrediteaza ideea ca modul de educatie transmite o relatie de putere, ca sistemul educativ reproduce inegalitatile, relatiile de clasa, constituindu-se într-un releu al modelului dominant, venit din exterior.