Pedagogia socială - o denumire nouă pentru o realitate veche

O denumire nouă pentru o realitate veche

Pedagogia socială este o denumire nouă pentru o realitate veche. Dintr-o anumită perspectivă privită , educaţia , deci şi pedagogia a fost întotdeauna socială. Letourneau , studiind evoluţia educaţiei de la cele mai primitive manifestări ale ei , găseşte acte de educaţie propriu-zisă cu caracter social bine definit la diferite păsări sălbatice , la animale mari ca la urşi , elefanţi etc . La cafri se observă o educaţie chiar şi prin mijloace sociale : ,, toţi copiii de aceeaşi vârstă constituie un fel de corporaţie , de clasă ,, şi în această formă , pe de o parte , îndeplinesc anume ,, ocupaţii sociale de primă importanţă,,, , pe de altă parte , sunt introduşi în destoinicile sociale , pe care le vor avea de îndeplinit în epoca maturităţii.

Prima operă teoretică de importanţă pe care o are de studiat este un mare tratat de pedagogie socială. Vorbesc de Republica lui Platon, la care trebuie să adăugăm Legile , unde punctul de vedere social capătă o şi mai mare extindere.

După Platon , educaţia socială , când mai accentuată , când mai oprimată de antiteza ei , educaţia individuală , nu a pierit niciodată. În timpurile mai noi , Comenius a pus în primul rând greutate pe aportul social al educaţiei. În secolul al XIX-lea , Pestalozzi este unul din cele mai remarcabile spirite ce dau deosebită importanţă punctului de vedere social în educaţie îmbinându-l însă cu o justă preţuire a individualului.

În prezent există şi un fel de snobism al pedagogiei sociale. Şi oameni care dispreţuiesc ,, pedagogia,, încep să devină prevenitori când este vorba despre pedagogia socială. Acest snobism provine din cauza termenului ,, social ,, , denumire destul de veche , întrebuinţată chiar de Rousseau în sens şi azi valabil. Termenul ,, social ,, de la latinescul socius, tovarăş , intră şi în compunerea cuvântului hibrid : sociologie , care desemnează o ştiinţă foarte cultivată azi şi foarte îndreptăţită de altfel. Pedagogia socială are o importanţă proprie de conţinut.

Educaţia prin societate nu poate constitui caracteristica pedagogiei sociale

Paul Barth , unul din cei mai harnici cercetători pe domeniul educaţiei sociale , se exprimă astfel : ,, Desigur , a fost pedagogia întotdeauna socială , întrucât pe lângă alte scopuri , pe care le avea în ochi , a educat şi pentru societate , însă există o pedagogie care vrea să educe prin societate şi anume , atât prin societatea copiilor înşişi , cât şi prin cea a oamenilor maturi , o pedagogie care îşi determină programul numai de către societate , nu de către interesul individului. Aceasta este pedagogia socială în sens specific ,, . Mijloacele sociale de educaţie pot şi trebuie să facă parte integrantă din educaţia socială , dar nu pot să servească drept note caracteristice ale conceptului de educaţie socială, ele nefiind primare , ci secundare , deduse din scop , depinzând de scop.

Diversitatea curentelor de pedagogie socială

Un istoric al pedagogiei sociale , Edelheim , găseşte patru categorii de înţelesuri la care diversele teorii de pedagogie socială pot fi reduse. În felul acesta el vrea să stabilească o anumită ordine în diversitatea curentelor existente. Aceste mari categorii pe care le redăm cât mai aproape de formularea lui Edelheim vor să evidenţieze fiecare o problemă anumită :

1) Importanţa educaţiei , fie individuală , fie socială, pentru existenţa şi progresul întregii societăţii.

2) Raportul pe care îl are societatea faţă dfe problema educaţiei individuale şi umane : a ) din punct de vedere al graniţelor intervenţiei statului şi societăţii în acest domeniu şi b ) din punct de vedere al răspândirii cantitative şi calitative a educaţiei asupra maselor.

3) Problema influenţei educative inconştiente a mediului social asupra adulţilor.

4) Raporturile societăţii faţă de problema educaţiei sociale , adică a educaţiei pentru o anume ordine socială , şi anume : a) din punctul de vedre al graniţelor intervenţiei statului şi al societăţii în acest domeniu , b) din punctul de vedere al extinderii şi intensităţii educaţiei sociale ce trebuie oferită.

Dr. Wilhelm Timmen împarte teoriile de pedagogie socială în trei grupuri , după înţelesurile cuvântului social. Le redăm aproape textual :

1) Pedagogiei sociale în care noţiunea socială are un înţeles politic de stat , cu reprezentanţii tipici : Paul Bergemann şi Paul Natorp.

2) Pedagogiei sociale în care noţiunea social e înţeleasă în opoziţie faţă de primul sens politic de stat , având ca reprezentanţi pe acei pedagogi care vor să educe pentru diferite comunităţi speciale, ca familie , societate , stat , biserică ( Dorpfeld , Willmann , Trupper , Lietz , Hochegger , Rein ) .

3) Pedagogiei sociale care se referă la ,, anumite părţi ale corpului social ,, cum ar fi clasa muncitorilor.

Concepţiile a doi pedagogi sociali reprezentativi

Emile Durkheim , cunoscutul sociolog francez , în decursul întregii lui activităţii ştiinţifice s-a ocupat de pedagogie ca de ceva făcând parte integrantă din preocupările sale sociologice. Luând în ajutorul său istoria , Durkheim constată că la diverse epoci au existat diferite feluri de educaţii , corespunzătoare nevoilor acelor timpuri şi mediului social imediat : ,, fiecare societate , privită intr-un moment al dezvoltării sale , are un sistem de educaţie care se impune indivizilor , cu o forţă în general irezistibilă,, . Omul nu este liber să-şi educe copiii cum vrea , sub pedeapsa de a face din aceştia nişte rataţi ai vieţii.