Perfectionarea Competentei Didactice a Profesorilor din Invatamântul Superior

Activitatea unui profesor (in sensul generic al termenului „profesor") e circumscrisa in primul rând, de „calitatea prestatiei didactice"[1]; acesteia i se adauga elaborarea logisticii didactice specifice si activitatea stiintifica.

Cât de importanta e dimensiunea psihopedagogica a competentei unui cadru didactic o evidentiaza mai ales studentii [2]. Ideea preponderentei ei (de drept/de fapt) apare tot mai des (mai ales) in studiile de natura manageriala atunci când se invoca setul de criterii referitoare la selectia si promovarea personalului didactic universitar [3].

Nu este vorba despre o trecere in planul secund a competentei profesionale (de specialitate) ci de o considerare a ei implicita. Nici o recunoastere (formala) a calitatilor didactice nu se face decât dupa una care vizeaza nivelul/calitatea pregatirii intr-o specialitate (oricare ar fi aceasta). Competenta didactica „rezulta dintr-o raportare permanenta a solicitarilor aptitudinale considerate ca factori de personalitate ai profesorilor la factorii normativi si la factorii situationali respectiv situatia pedagogica concreta" [4]. Contextualizarea este inerenta si este impusa – in primul rând – de misiunea si obiectivele institutiei.

Intr-o aproximare (inevitabila) competenta didactica include un ansamblu de capacitati relative la modalitatile de diagnosticare a starilor educationale, de prognozare a lor, de organizare a „procesului instructiv – educativ" (firesc, in secventele specifice), modalitatile de evaluare dar si cele de motivare a studentilor. Este o valoarea practica a personalitatii profesorului in raport cu rolul lui de educator, este o modalitate specifica de obiectivare a capacitatilor educative in contexte ale „câmpului educational" [5].

In structura competentei didactice sunt incluse: capacitatea de a stabili si transmite obiective didactice, capacitati de a opera cu continuturile (selectare, organizare, transmitere propriu-zisa etc.), capacitati de a selecta si utiliza metodologia didactica, capacitati interrelationale (psihosociale, de comunicare) – accentuam aici (si nu întâmplator) pe:

- capacitatea de a adopta roluri diferite;

- capacitatea de a influenta usor studentul si grupul de studenti;

- capacitatea de a stabili usor si adecvat relatii cu ceilalti;

- cea de a comunica usor/eficient cu fiecare student si cu grupul de

studenti;

- cea care vizeaza utilizarea adecvata a puterii si autoritatii,

- capacitatea de a adopta usor diferite stiluri de conducere [6];

-capacitati (auto)evaluative si, nu in final, capacitati

(auto)formative.

Prin urmare, competenta didactica este o structura personalitara extrem de complexa, autoconstructiva, centrata pe aptitudinea pedagogica (al carei nucleu este comunicativitatea formativa) [7] si care „joaca rolul de instrument de unificare, codificare si exprimare in afara, sub forma comportamentelor educationale, a totalitatii datelor personalitatii celui afiliat la status-ul si rolul de profesor"[8]. Abordarile analitice ale competentei didactice converg catre ideea necesitatii depasirii viziunilor unilaterale (exclusiv psihologice, pedagogice, manageriale etc.) dar accepta prezenta unei ambiguitati inerente a conceptului.