Practicarea exercițiilor fizice destinate copiilor defavorizați

Introducere.

România parcurge un complex proces de aderare la Uniunea Europeană, proces ce presupune asimilarea orientărilor de politică socială privind respectarea drepturilor copilului, formulate în diferite documente internaţionale. Protecţia copilului aflat în dificultate constituie o prioritate a politicilor sociale actuale care subliniază importanţa asigurării unor condiţii de viata şi de dezvoltare sanogene.

Rezultatul central al reformei sistemului de protecţie a copilului aflat în dificultate vizează diminuarea ponderii îngrijirii de tip rezidenţial şi dezvoltarea unui sistem alternativ destinat îngrijirii copilului aflat în dificultate, centrat pe creşterea şi multiplicarea de servicii comunitare, de prevenire a abandonului şi institutionalizării.

Ca un răspuns la problematica instituţionalizării copiilor abandonaţi de către familie sau daţi spre îngrijire statului, sistemul de protecţie a elaborat şi dezvoltat o strategie ce vizează crearea de structuri alternative de îngrijire a copilului aflat în dificultate. Copilul aflat în dificultate a fost, pentru o lungă perioadă de timp, protejat în casa de copii; astăzi, copiilor li se oferă alternativele: caselor de tip familial, a asistenţei maternale sau a familiei de plasament.

Fiecare model prin specificul său încercă să refacă, într-un mod artificial (casele de tip familial) sau natural (asistentul maternal sau familia de plasament), structura familiei; numim artificial deoarece avem o mamă şi un tată social care lucrează şi locuiesc împreună cu copii în casa de tip familial; şi natural deoarece familia asistentului maternal sau de plasament este natural constituită, mult mai autentică şi mai apropiată de realitatea copilului născut şi crescut în familie. La baza acestor modele stă principiul egalizării şanselor.

În demersul nostru, vizăm prioritar pregătirea copilului în reintegrarea sa socială din amplul proces al dezinstituţionalizării, pentru a facilita trecerea de la casa de copii către unul dintre modelele alternative de protecţie şi îngrijire. Obiectivele specifice ţintesc o serie de achiziţii psihosociale ce vor servi drept suport în adaptarea şi ancorarea copilului în noul mediu familial, şcolar şi, nu în ultimul rând, comunitar.

Dacă dezinstituţionalizarea şi crearea de forme alternative de protecţie şi îngrijire a copilului aflat în dificultate (centrul maternal pentru prevenţia abandonului timpuriu al copilului, case de tip familial, reţeaua de asistenţi maternali profesionişti, centre de zi, centre de asistenţă şi sprijin, etc.) a fost şi este o prioritate, în ceea ce priveşte pregătirea copiilor pentru o astfel de schimbare nu sunt formulate strategii clare.

Fundamentarea teoretică.

Problema copilului instituţionalizat şi a efectelor acestei măsuri asupra creşterii şi dezvoltării lui constituie o preocupare permanentă a specialiştilor. Includerea copilului în centrul de plasament îl poate priva pe acesta de satisfacerea unor trebuinţe primare (de îngrijire, securitate afectivă) şi psihosociale (de apartenenţă, identificare, comunicare).

Importanţa cunoaşterii particularităţilor de dezvoltare ale copiilor institutionalizaţi este dată de faptul că ele constituie puncte de reper pentru specialiştii angrenaţi în procesul instruirii şi educării copiilor şi asigură premisele unei intervenţii adecvate a acestora. Una dintre cauzele care imprimă personalităţii copiilor instituţionalizaţi un caracter specific, comparativ cu personalitatea copiilor de aceeaşi vârstă, care se dezvoltă în mediul familial, se referă la întreruinstituţionalizarea acestuia din urmă. Includerea copilului în cadrul leagănelor sau caselor de copii îl poate priva pe acesta de cele mai multe ori de satisfacerea unor trebuinţe primare (de îngrijire, securitate afectivă), precum şi a celor psihosociale (de apartenenţă, identificare, comunicare).

Consecinţele se vor manifesta pe plan biologic, motric şi psihic, şi vor fi cu atât mai severe, cu cât vârsta la care are loc separarea copilului de familie este mai mică.

Caracteristicile dezvoltării copiilor instituţionalizaţi reprezintă puncte de reper pentru specialişti. Ele însă nu sunt prezente în mod obligatoriu la toţi copiii instituţionalizaţi, fiecare dintre aceştia fiind o persoană distinctă asupra căreia ansamblul ereditate – mediu - educaţie acţionează în mod diferit.

După ce au fost identificaţi factorii care pot determina deficienţa mintală, se încearcă găsirea unor măsuri de contracarare a acestora, astfel încât segmentul de populaţie afectat să fie cât mai mic.

Pentru ca şi dezvoltarea motorie să evolueze normal este necesar ca toate sistemele fundamentale ale organismului să se dezvolte fără probleme. În condiţiile deficienţei mintale uşoare se înregistrează anumite dizarmonii între laturile personalităţii, precum şi o serie de probleme în planul motricităţii.

Activitatea motorie a deficienţilor mintal constituie o particularitate a acestora ce decurge din starea de maturaţie a sistemului nervos şi din gradul de dezvoltare fizică. Într-o oarecare măsură, copilul deficient mintal este în mod egal un deficient motor (J.Benos), dar aşa cum organizarea mintală este diferită structural şi funcţional de cea a copilului normal, la fel şi planurile motric şi psihomotric sunt diferite.

Ca urmare a studiilor efectuate în leagănele de copii, s-a ajuns la concluzia că doar 7,5 % dintre aceştia prezintă un nivel normal al dezvoltării psihomotrice şi socioafective (E.Macavei, 1989). Spitz, citat de M. Dumitrana (1998), vorbeşte despre afectarea comportamentului de relaţionare cu adulţii necunoscuţi a copilului din instituţii. El semnalează fie o apropiere rapidă şi nediferenţiată faţă de un adult necunoscut, fie o evitare anxioasă a acestuia ceea ce indică un aspect de dezorganizare la nivelul comportamentului social relaţional. Experienţa sa interrelatională îl face să fie sceptic şi neîncrezător faţă de promisiuni, de forme de angajament, dar cu toate acestea este capabil să se ataşeze de o primă persoană cu care vine în contact.

Alte elemente de neadecvare constau în participarea scazută sau lipsă de iniţiere a jocurilor sociale, precum şi raritatea apariţiei jocului spontan. C. Drăgoi (1981), observă că 72% dintre preşcolarii institutionalizaţi se joaca singuri, iar în activităţi, în general, nu au parteneri; comportamentul este dublat de o atitudine pasivă. Un procent mare indică un comportament rătăcitor, definit de autorul citat ca neapropiere fizică a unuia faţă de altul.

Studiile prezentate în literatură au dovedit, de asemenea, ca întârzierile se menţin şi la vârsta şcolară. Aceste întârzieri, şi nu deficienţe, pot fi recuperate în timp, prin eforturile comune ale copiilor şi ale celor care îi educă. Copiii din clasa I înregistrează dificultăţi în însuşirea scris – cititului, în ritmul şi randamentul învăţării, dar s-au constatat şi dificultăţi de încadrare în colectiv, copiii din centrele de plasament fiind adesea respinşi de ceilalţi şi îndepărtaţi din cadrul activităţilor specifice vârstei, inclusiv de la jocuri.