Predarea scrierii în clasa pregătitoare și clasa I - repere metodice și psihopedagogice

Ca instrumente ale oricărei activităţi intelectuale, citit-scrisul îşi justifică astăzi pe deplin valoarea prin implicaţiile pe care le au în formarea personalităţii umane. Însuşirea scrierii corecte de către copii de 5-6 ani este un proces complex, mai dificil decât cel al citirii, deoarece el nu presupune doar recunoaşterea fonemelor şi a grafemelor, ci şi fonetizarea combinaţiilor complexe ale semnelor grafice, reproducerea lor corectă şi estetică.

Scrisul este inclus în categoria deprinderilor motrice care se formează prin stabilirea unor relaţii automatizate între datele perceptive şi actele motrice corespunzătoare. Dar deprinderea de scriere este, în primul rând, o deprindere intelectuală pentru că presupune automatizarea unor aspecte ale proceselor de observaţie, de memorie şi de imaginaţie, incluzând în faza iniţială acea verigă motrice, care se reduce pe măsură ce acţiunea de scriere se interiorizează.

Scrierea, în condiţiile cuvântului auzit, presupune transformarea unei structuri fonetice într-o structură grafică, iar în condiţiile unui cuvânt tipărit, redarea structurii grafice de tipar în cea corespunzătoare literei de mână.

Pentru a realiza însuşirea scrierii corecte de către micii şcolari, învăţătorul trebuie să cunoască o gamă variată de metode şi procedee didactice pe care să le aplice, în funcţie de caracteristicile colectivului de elevi, să cunoască laturile vieţii psihice implicate în actul învăţării, să cunoască particularităţile individuale ale elevilor săi.

De aceea, în perioada preabecedară, trebuie organizate numeroase activităţi care au ca scop:

- depistarea elevilor cu defecte de vorbire;

- corectarea acestor greşeli în cadrul activităţilor la clasă sau îndrumarea cazurilor mai grave spre cel mai apropiat cabinet logopedic;

- activităţi de cultivare a auzului fonematic, în care să primeze metoda fonetică, analitico-sintetică.

La intrarea în şcoală elevii stăpânesc în bună parte sistemul limbii materne. În medie, vocabularul lor activ şi pasiv este de 3400-3500 de cuvinte. Cu toate acestea sunt frecvente cazurile de vorbire deficitară, cu care învăţătorul se poate întâlni la intrarea copilului în şcoală.

- pronunţarea greşită a nesonantelor fricative (s,z,ş,j), precum şi a sonantelor lichide (r, şi l);

- înlocuirea lui r cu l: lău (rău), melg (merg);

- înlocuirea lui j cu z: zucălii (jucării), cozoc (cojoc);

- substituirea lui g cu j : culeje (culege), ninje (ninge);

- substituirea lui ş cu s: sase (şase), scolar (şcolar);

- substituirea lui c cu t sau ţ: topii (copii), plaţe (place);

- omiterea unor sunete din cuvânt: fumos (frumos), pâne (pâine);

- folosirea greşită a numărului, genului şi cazului sbstantivelor (mama s-au dus la piaţă; mingea lui fetiţa aceea; păpuşa nu rochie roşu);

- folosirea unui număr mare de regionalisme: zine (vine), nimărui (nimănui), mere (merge);

- bâlbâiala, o deficienţă mai gravă care se poate corecta în timp.

Pentru a controla pronunţia şi vorbirea tuturor copiilor din clasă, se foloseşte, de regulă, metoda convorbirii. Conversaţiile pot fi individuale sau colective, pe baza unor obiecte prezentate (imagini, planşe, etc), solicitându-se copiilor să pronunţe, să enumere, să descrie, să caracterizeze, căutând să fie prezente sunete în combinaţii mai dificile.