Problematizarea și învățarea prin descoperire ca metode didactice

În procesul de învățământ se recunoaște un ansamblu complex și variat de acțiuni de instruire, caracterizat printr-o organizare raționala și orientat spre o finalitate determinată, subordonat, în esență, formării personalității umane.

În desfășurarea ei, acțiunea de instruire tinde să capete întotdeauna o formă optimală de organizare, premisa esențială a obținerii celor mai bune rezultate și a prevenirii eșecurilor școlare.

Metoda de învățământ este dedusă etimologic din grecescul methodos, ceea ce înseamnă “drum spre ”cale de urmat” în vederea atingerii unor scopuri determinate, a obținerii unor rezultate așteptate. Optimizarea organizării acțiunii pedagogice corespunde întotdeauna, și unei căutări sau elaborari metodice. În felul acesta, din punct de vedere metodologic, procesul de învățământ este totodata și un ansamblu de metode, de “căi” de instruire. Acest proces este orientat cu prioritate spre obiective de cunoaștere și de acțiune (pe baza cunoașterii), adică pe elaborarea structurilor cognitive și operaționale noi ale elevului, esența metodei de învățământ rezultă din esența însăși a activității de învațare, ca formă specifică a cunoașterii umane, supusă în principiu acelorași legi ale cunoașterii științifice. În acest sens, metoda constituie o cale de access spre cuncoașterea și transformarea realității, spre însușirea științei și a tehnicii , a culturii și a comportamentelor umane , în general. Ea este o prezență indispensabilă în activitatea de instruire.

“Metoda reprezintă de fapt un anumit mod de a proceda, care tinde să plaseze elevul într-o situație de învățare” mai mult sau mai puțin dirijată, mergându-se până la una similară aceleia de cercetare științifică, de urmărire și descoperire a adevărului și de raportare a lui la aspectele practice ale vieții.” În acest sens, metoda poate deveni o formă concretă de organizare a învățării, întregul ansamblu metodologic combinând astfel aspectele specific metodelor de investigație cu cele ale metodelor de expunere a științei, de prezentare a valorilor culturii, în general. Metoda ține, oricum, de sistemul condițiilor externe ale învățării și anume de acelea care fac ca învățarea să devina eficientă, să impulsioneze dezvoltarea personalității celui care învață, elaborarea funcțiilor sale psihice și fizice, materializate în priceperi și deprinderi, în aptitudini și atitudini, în interese și capacități, în calități și trăsături caracteriale.

“Strâns legată de acțiune, metoda reflectă caracterul procesual, dinamic, transformator al acțiunii didactice;” ea îndeplinește o funcție instrumentală, operațională, de ordin tehnic, în sensul că mijlocește atingerea unor obiective, scoate în relief operațiile prin care se realizează transformările dorite și prin aceasta devine un instrument al transformării naturii umane.

Ca orice acțiune umană și cea de instruire se plasează întotdeauna într-o situație determinată, concretă, în cadrul căreia intervin o serie de variabile (factori, componente, condiții, etc ) unele binecunoscute, altele identificabile, unele care pot fi stăpânite, adaptate, altele care trebuie acceptate adeseori așa cum sunt.