Psihopedagogia Jocului

Grija pentru educarea limbajului la preşcolari trebuie să constituie o preocupare permanentă atât a părinţilor cât şi a educatoarelor, a celorlalţi factori implicaţi în formarea lor.

Ţinând seama de particularităţile vorbirii preşcolarilor educatoarelor le revine sarcina de a organiza şi planifica experienţe de limbaj în funcţie de propriul ritm de dezvoltare. Vârsta preşcolară este o etapă hotărâtoare în instruirea corectă a vorbirii datorită modificărilor cantitative şi calitative care vizează însuşirea corectă a lexicului de bază, apariţia limbajului interior, diversificarea formelor de comunicare, intensificarea funcţiilor cognitive ale limbajului, asimilarea corectă a structurii gramaticale.

În acest context, eficienţa influenţelor educative este în strânsă legătură cu momentul în care se aplică şi cu nivelul calificării persoanelor puse să le aplice. Drumul copilului în lumea limbajului, cu ajutorul educatoarelor este un drept incontestabil al etapei sale de dezvoltare, care îi conferă în etapa următoare, cea şcolară, şanse egale indiferent de mediul sau unitatea şcolară a copilului.

Aceştia trebuie să dobândească încă de acum capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-şi exprima în mod inteligibil impresiile, gândurile, ideile, ceea ce va constitui o bază în activitatea şcolară şi apoi în viaţa socială de mai târziu. Limbajul constituie un element semnificativ pentru organizarea funcţionalităţii psihocomportamentale a copilului preşcolar. Prin intermediul limbajului, el îşi lărgeşte contactul cu cei din jur, realizează noi achiziţii odată cu îmbogăţirea experienţelor sale de viaţă şi îşi dezvoltă capacitatea de manifestare a gândurilor şi sentimentelor, iar cu ajutiorul cuvântului imprimă dinamism şi ordine la nivelul întregii activităţi psihice. Limbajul se îmbogăţeşte continuu atât sub raport cantitativ, prin creşterea volumului vocabularului, cât şi sub raport calitativ, ca urmare a capacităţii de formulare logico-gramaticală, a frazării coerente şi a introducerii unor conţinuturi cu sens şi semnificaţie tot mai precise şi mai bine structurate.

Copiii preşcolari manifestă o deosebită plăcere să-şi însuşească cuvinte noi şi să se mândrească pentru că le ştiu. Ei sunt atenţi la vorbirea celor mari şi preiau de la aceştia unele modalităţi de exprimare, care tind să se stabilizeze în comunicarea lor verbală.

Viaţa de familie şi experienţa personală la catedră ne-a făcut să ne dăm seama că însuşirea limbajului este un proces complex care începe din primul an de viaţă a unui copil şi se înfăptuieşte în mod practic, prin comunicarea verbală cu adultul şi sub influenţa împrejurărilor concrete de viaţă şi a relaţiilor mereu noi ce se stabilesc între copil şi realitatea înconjurătoare. Într-o perioadă relativ scurtă, în procesul practicii vorbirii, copilul ajunge să-şi însuşească principalele forme de exprimare.

În educarea unei exprimări verbale corecte gramatical trebuie să se ţină seama de trei aspecte: fonetic, lexical şi sintactic.

Din punct de vedere fonetic copilul trebuie să distingă sunetele ce compun cuvintele şi să le pronunţe corect. Pentru realizarea acestui lucru educatoarea trebuie să se ocupe de: educarea auzului copiilor, corectarea pronunţiei şi ajutarea copiilor pentru discriminarea sunetelor componente ale cuvintelor .

Confuzia între sunetele auzite, atunci când sunt pronunţate în cuvinte, este un fapt relativ obişnuit la copiii mici. Această confuzie dispare pe măsură ce copiii se maturizează şi îşi îmbogăţesc experienţa perceptivă. Dificultăţile apărute în discriminarea sunetelor se datorează lipsei de exerciţiu în acest domeniu. Înainte de a începe exerciţiile de diferenţiere a sunetelor în cuvânt, educatoarea trebuie să se ocupe de educarea auzului în general: localizarea sunetelor (zgomotelor),diferenţierea dintre sunete şi zgomote, dintre vocile de copii şi vocile de adult, dintre vocea masculină şi cea feminină, identificarea unor instrumente muzicale după sunetele produse etc. Este important ca aceste activităţi să nu se desfăşoare niciodată într-un mod formal, ci întotdeauna sub formă de joc, mici competiţii în care premiile să fie melodii scurte, interpretate la un instrument sau altul.

Dificultăţile de pronunţie, pronunţia greşită ori omiterea pronunţiei unor sunete se datorează în principal lipsei unei stimulări verbale suficiente din partea ambientului. Această situaţie nu trebuie ignorată de educatoare ci trebuie să iniţieze unele activităţi de pregătire şi de susţinere a emiterii şi pronunţiei corecte a sunetelor. Scopul principal al acetor activităţi ete de a construi ambianţa şi a oferi modelul verbal ce lipseşte copiilor în viaţa lor de zi cu zi: o ambianţă şi un model inteligibil, clar structurate, facilitând copiilor conştientizarea structurilor verbale, corecte sub toate aspectele.

Copiii tratează adesea cuvântul ca pe o realitate sonoră compactă, nediferenţiată.

Primul pas în a-i învăţa să perceapă cuvântul ca pe o structură de sunete succesive constă în a-i ajuta să diferenţieze sunetul iniţial (final sau din interior) al cuvintelor şi să-şi dea seama că diferite cuvinte pot începe cu acelaşi sunet. Acest lucru va facilita ulterior înţelegerea corespondenţei dintre sunetul iniţial şi litera iniţială a unui cuvânt.