Rolul Jocului

1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE

Învăţământul preşcolar ocupă un loc bine conturat, cu funcţii şi sarcini precise, în viziunea unitară a învăţământului din ţara noastră.

Parte intagrantă a învăţământului, grădiniţa îşi aduce o contribuţie specifică la înarmarea copiilor cu instrumente fundamentale ale muncii intelectuale. În acest ciclu preşcolar de învăţământ se urmăreşte cu precădere pregătirea copiilor pentru învăţare, pentru a face faţă cu succes atât activităţii şcolare în întregime, cât şi activităţii de autoperfecţionare, după terminarea şcolii.

O funcţie majoră a învăţământului din zilele noastre o reprezintă funcţia formativ-educativă. În condiţiile exploziei informaţionale din zilele noastre, preşcolarul nu mai poate fi un simplu depozit de informaţii. El trebuie să ştie să se folosească de achiziţiile şi instrumentele dobândite ale muncii intelectuale, în vederea propriei formări pentru un viitor apropriat sau pentru desfăşurarea unei activităţi creatoare cu caracter social, într-o perspectivă mai apropriată sau mai îndepărtată.

Învăţământul vehiculează, din acest punct de vedere valori formative superioare de tipul creativităţii gândirii al interesului şi dragostei pentru cunoaştere, al spiritului de observaţie şi investigare, trăsături şi capacităţi care asigură persoanei umane readaptarea la schimbările rapide şi profunde ce survin în ambianţă şi prin aceasta integrarea în procesul de dirijare şi realizare a progresului social.

Dintre cele două aspecte, instructiv şi educativ, care şi-au disputat alternativ preponderenţa de-a lungul secolelor, în anii dezvoltării vertiginoase a ştiinţei şi tehnicii contemporane, aspectul formativ trece înaintea celui informativ.

Prioritatea formativului asupra informativului este justificată de caracterul limitat al memoriei individului care face imposibilă acumularea avalanşei de cunoştinţe produsă de actuala explozie informaţională, oricât s-ar prelungi durata de şcolarizare a copiilor. Pe de altă parte, caracterul perisabil al cunoştinţelor, specific epocilor de mare acceleraţie a istoriei face ca numai o infimă parte din cunoştinţele asimilate în perioada de şcolarizare să fie folosite după zeci de ani, în perioada adultă.

Caracteristic procesului educativ în grădiniţă, în special la grupele pregătitoare şi mai apoi în şcoală este prioritatea funcţiei instrumentale. Preşcolarul trebuie înarmat cu instrumentele şi tehnicile de bază ale muncii intelectuale.

Activitatea de dezvoltare a vorbirii, a capacităţii de exprimare a copiilor, instrument al muncii intelectuale este foarte complexă. Are caracter permanent, general, se desfăşoară în sfera întregului proces de învăţământ, prin toate activităţile din grădiniţă, dar în principal în cadrul activităţilor de dezvoltare a vorbirii şi cunoaşterii mediului înconjurător.

Studiul limbii române duce la cunoaşterea ei de către copii. Cunoaşterea limbii române, prin intermediul principalului instrument pe care-l mânuim în grădiniţă şi anume: limba – contribuie la formarea universului copilului atât pe plan spiritual, cât şi pe plan afectiv şi moral.

Limba română, limbă cu uriaşe resurse expresive, cu o bogăţie de cuvinte şi forme gramaticale care permit exprimarea ideilor celor mai abstracte, a nuanţelor celor mai fine de gândire şi simţire, este o sinteză a experienţei de veacuri a poporului român. În ea s-au cristalizat durerile, bucuriile, idealurile pentru care lupta poporul. Prin studiul limbii care începe încă de la vârsta preşcolară, copiii cunosc istoria patriei şi a poporului, se integrează în viaţa spirituală a poporului. Cunoaşterea limbii duce la dezvoltarea dragostei faţă de patrie, a dragostei şi ataşamentului faţă de popor, faţă de capacitatea creatoare a sa, după cum spunea Timotei Cipariu: „…Limba românească, studiată în mod ştiinţific şi în legătură cu istoria poate lămuri trecutul românesc şi nici nu poate fi altfel pentru că limba poporului român şi în genere a oricărui popor se naşte odată cu el, creşte şi se dezvoltă, înfloreşte şi se veştejeşte, îmbătrâneşte şi moare odată cu poporul.” 6

Cunoaşterea normelor riguroase ale vorbirii corecte şi efortul susţinut necesar pentru însuşirea lor, contribuie la disciplinarea gândirii, a spiritului de observaţie, a atenţiei, a disciplinei în muncă. Studiul limbii contribuie la dezvoltarea gândirii creatoare, a capacităţii de analiză, sinteză, comparare, generalizare.

Cunoaşterea limbii sporeşte încrederea în forţele proprii, dezvoltă personalitatea umană.

În ce priveşte multiplele valenţe formativ-educative ale însuşirii de către copii a limbii române, sunt elocvente cuvintele prin care marele pedagog Uşinski aduce un elogiu limbii materne: „Însuşindu-şi limba maternă, copilul nu învaţă numai nişte sunete convenţionale, ci soarbe putere şi viaţă sufletească din tezaurul nepreţuit al cuvântului matern. Cuvântul matern îl ajută să înţeleagă natura, îl ajută să pătrundă în caracterul oamenilor din jurul său, să cunoască societatea în mijlocul căreia trăieşte, istoria şi năzuinţele ei aşa cum nu l-ar putea ajuta nici un istoric; el îl introduce în credinţele populare, în poezia populară, … , îi dă noţiuni de logică şi concepţii filozofice pe care nu I le-ar putea transmite fireşte, nici un filozof.” 22