Strategii Didactice Centrate pe Învățarea Autodirijată

Strategia pedagogică reprezintă o manieră de abordare a educaţiei necesară pentru realizarea unui scop specific prin traducerea în practică a principiilor generale de proiectare a activităţii de formare – dezvoltare permanentă a personalităţii şi a metodelor de instruire integrate optim la nivelul unui discurs didactic eficient, adoptabil şi adaptabil într-un context dat.

Strategiile didactice reprezintă un grup de două sau mai multe metode şi procedee integrate într-o structură operaţională, angajată la nivelul activităţii de predare – învăţare – evaluare, pentru realizarea obiectivelor pedagogice generale, specifice şi concrete ale acesteia la parametrii de calitate superioară.

Dinamica strategiilor este determinată de nevoia de schimbare, căutare de soluţii şi spontaneitate, în actul didactic. Cerinţele învăţării apar ca elemente de modificare a intenţiilor iniţiale şi improvizaţia, tinde să ocupe locul unei planificări riguroase. Acest lucru nu înseamnă lipsa de planificare sau renunţarea la pregătire, dimpotrivă este echivalent cu pregătirea mai multor alternative de rezolvare a situaţiilor de învaţare, la un moment dat. Strategiile sunt dinamice pentru că se acceptă ca ele să fie în creştere sau descreştere de situaţiile de învăţare, în funcţie de evaluarea în proces. Orice ocazie de învăţare are o doză de neprevazut. Într-o manieră pozitivă şi optimistă, acest neprevăzut trebuie acceptat şi considerat ca sursă de noi experienţe de învăţare. Astfel, aceasta se poate extinde, aprofunda şi adecva fiecărui elev.

Pentru ca individul să fie pregătit pentru o lume în continuă schimbare ,, educaţia trebuie organizată în jurul a patru tipuri fundamentale de învăţare, care pe parcursul vieţii constituie pilonii cunoaşterii: A învăţa să ştii, ceea ce însemnă dobândirea cunoaşterii, a învăţa să faci, astfel încât individul să intre în relaţie cu mediul înconjurător, a învăţa să trăieşti împreună cu alţii, pentru a coopera cu alte persoane, participând la activităţile umane, a învăţa să fii,un element important ce rezultă din primele trei ( J.Delors, 2000, p. 69) .

Învăţarea este un proces activ şi creator, conştient sau inconştient, de adaptare la mediul natural şi social .

Omul învaţă singur şi de la alţii şi cum să înveţe. Datorită învăţării există fizic şi spiritual, intră în relaţie cu mediul natural şi social, se adaptează, şi se exprimă prin diverse forme de activitate, produce şi creează bunuri materiale şi spirituale. Prin învăţare percepe, stochează şi prelucrează informaţii, construieşte soluţii.

Învăţarea este un proces intern fiecărui individ, care se manifestă pe tot parcursul vieţii, pe fiecare treapta a evoluţiei acestuia.

În şcoală, învăţarea este direcţionată de conţinutul şi obiectivele fiecărei discipline şcolare şi este dovedită printr-o scimbare de comportament, schimbare ce se datorează implicării individului într-o experienţă sau exerciţiu.

Implicarea trădează motivaţia pentru învăţare. De regulă, în ciclul liceal, motivaţia intrinsecă generată de nevoi, este cea care generează, direcţionează şi menţine învăţarea .

Elevii acceptă să înveţe numai dacă ei înşişi îşi propun/acceptă acest lucru.

Performanţele procesului educaţional au dovedit că cea mai mare eficienţă în formarea unui elev o are utilizarera combinată a învăţării dirijate/îndrumate cu cea autodirijată.

Potrivit conceptului psihopedagogic, învăţarea autodirijată este procesul prin care elevul:

- Are iniţiativa învăţării;

- Stabileşte propriile nevoi de învăţare (cu sau fără ajutorul altora);

- Îşi formează scopurile, obiectivele;

- Identifică resursele umane şi materiale necesare învăţării;

- Alege şi aplică strategii potrivite de învăţare;

- Evaluează propriile rezultate .

În învăţarea autodirijată timpul este flexibil, spaţiile sunt variabile, conţinuturile tematice sunt de regulă liber alese, rezultatele învăţării se stabilesc prin autocontrol .

Astfel, prin procesele educaţionale îşi construieşte capacitatea de a şti unde poate găsi cunoştinţele necesare, ce cunoştinţe îi trebuie pentru a rezolva anumite probleme, de a putea distinge formele cunoaşterii (empirică, teoretică, bazată pe experienţă/ pe revelaţie ), de a realiza conexiunile necesare şi de a sesiza diferenţele, de a putea recunoşte limitele cognoscibilului .

Cele mai importante strategii de învăţare centrată pe elev utilizate pe parcursul şcolar, la diferiţi ani de studiu, sunt prezentate în materialele de mai jos.

1. Strategii bazate pe cercetare şi explorare individuală, sub managementul profesorului:

- Cercetarea unei hărţii, imagini, scheme, desene sau aspecte ale realităţii teritoriale. Se creeaza premisele identificării unor adevăruri asimilabile din mers şi nu oferite ca atare;

2. Strategii bazate pe exploatarea diferitelor suporturi de instruire:

elementul central îl reprezintă ofertarea unor suporturi de instruire şi autoinstruire care dirijează activitatea spre caracteristici de tip exploratoriu .

3. Strategii problematizante

- Îşi propun construirea unor situaţii care necesită un demers de rezolvare prin efort individual exploratoriu .

Ca modalitate metodologică, problematizarea îi conduce pe elevi la rezolvarea unor ,,situaţii-problemă’’, care apar între nevoia găsirii soluţiei unei probleme şi experienţa redusă sau priceperea nesatisfăcătoare a elevului. Misiunea profesorului este dificilă deoarece, el trebuie să descopere, să inventeze, să genereze ,,situaţii - problemă’’ care să solicite gândirea elevilor.