Tendințe în educația contemporană

Termenul de educatie se pare ca a fost pus in circulatie in jurul anului 1527, ca echivalent al expresiilor “instruire”, “infiintare” utilizate in acea vreme pentru a desemna formarea umana. Radacinile etimologice ale conceptului de educatie se afla in latinescul -education- ce semnifica, in sensul sau general, crestere,formare,instruire. In zilele noastre, conceptual de educatie exprima tot mai mult ansamblul de actiuni desfasurate in mod deliberat intr-o societate in vederea formarii aptitudinilor la noile generatii, a transmiterii experientei de munca si de viata, a cunostintelor, deprinderilor, comportamentelor, a sistemelor de actiune si a valorilor acumulate pana in acest moment. Educatia ne apare astfel ca un scop, ca obiectiv al unui ansamblu de activitati. Aceasta se produce prin altii, cat si prin sine ( autoeducatie ), totdeauna fiind prezente ambele aspecte. In sens larg, educatia este o forma de interactiune dintre fiinta umana in devenire, propria sa activitate, lucrurile si fenomele din jur, deci un ansamblu de relatii cu ceilalti oameni, cu modurile lor de a fi si de a actiona, in urma careia devenim oameni.

In istorie, omul are ca punct de plecare in activitatea sa concreta tendintele, impusurile si pasiunile, ulterior reusind sa isi largeasca lumea sa externa. Astfel, acest process devine ca un reflex al schimbarii, la nevoia de a extinde posibilitatile sale de transformare. Educatia se desfasoara in prezent, dar urmareste formarea unui om pentru o existenta, o gandire, un comportament, o viata intr-un viitor pe care nu-l cunoaste decat in liniile sale cele mai generale. Cercetarea contemporana a activitatii de formare si dezvoltare a omului tinde, parallel cu extensia zonei de investigatie, si spre regandirea conceptului educatiei. Nevoia este resimtita mai ales pentru a depasi conceptual vechea viziune asupra educatiei.

In privinta structurarii procesului de educaite acesta cuprinde: vectorii individuali si sociali, motivatia, scop, grup social, colectivitatea, situatia, realizarea, etc. Din punct de vedere al analizezi de sistem cuprinde: intrati ( oameni, informatii, valori, modele, deprinderi ), procese si transformari ( cresteri si modificari la nivel fizic, psihic, moral, cognitiv, afectiv, volitiv, etc ), iesiri ( competente si continuturi noi la nivelul comportamentelor, cunostintelor, etc).

Functiile educatiei

O functie fundamentala a educatiei este aceea de a selecta si asigura asimilarea experientei sociale valoroase pentru integrarea ampla a individului in societate. Cercetarile celebrului antropolog American Margaret Mead ( 1901-1978 ) releva ca in ceea ce priveste procesul devenirii omului ca fiinta culturala nu exista nicio deosebire fundamental intre copilul nascut intr-un mare oras si cel nascut intr-un trib primitive, intrucat amandoi sunt nevoiti sa invete aproape totul prin contactul cu diferitele aspect ale experientei sociale, ale cunoasterii si aprecierii, prin asimilarea acestora ca efect al influentei educative organizate care genereaza formarea si dezvoltarea caracteristicilor omului ca fiinta culturala. Pornind de la aceste idei putem spune ca functia fundamental a educatiei se reazlizeaza pe trei planuri de actiune: cognitiv, axiologic si praxiologic.

Functia cognitive exprima caracteristica generala a omului prin care se asigura cunoasterea legitatilor care guverneaza lumea si rolul acesteia este de a asigura eficacitate actiunilor subiectului, adoptarea unei atitudini corecte, civilizate fata de natura, societate si fata de sine.

Functia axiological a educatiei exprima faptul ca omul este o fiinta prin excelenta valorizatoare. Interactiunea omului cu mediul inconjurator implica judecata de valoare, apreciere, atribuire de semnificatii, plecand de la o anumita conceptie filosofica cu privire la om si societate. In functie de aceste repere, educatia propune un ideal si criterii cu ajutorul carora omul sa poata stabili o ierarhie a valorilor, pentru ca apoi sa se solicite indivizilor adoptarea anumitor atitudini si moduri de actiune.

Funtia praxologica are in vedere modul de a actiona efficient. Nu trebuie sa pierdem din vedere ca, de fapt, aceasta este menirea fundamental a formarii omului - sa poata interactiona, ca om, cu mediul natural si social, sa poata sa-si asigure dezvoltarea proprie, pastrand mereu un echilibru cu factorii care conditioneaza viata, gandirea, sensibilitatea si trairea sa.