Abateri de la conduita de rol marital - violența domestică, infidelitatea

Violenţa domestică

Din perspectiva psihologiei sociale, (N. Mitrofan,1996) consideră “agresivitatea ca fiind orice formă de conducta orientată cu intenţie către obiecte, persoane, sine, în vederea producerii nunor prejudicii, a unor rănirii, distrugerii şi daune”.

Prototipul agresivităţii a fost exemplificat prin comportamentul animal, dar K. Lorentz (1966) a atras atenţia asupra faptului că, chiar şi lupul atacă numai sub imperiul nevoii de hrană, şi nu din tendinţa competitivă, cum se intimplă deseori la om. Teza despre originea instinctivă a agresivităţii este astăzi contrazisă. K. Lorentz susţine că atât la animale cât şi la om agresivitatea (K. Lorentz, 1968) este un rezultat al invăţării, al modelării comportamentului prin imitaţii şi antrenament. Nu există un instinct al agresivităţii, cum este cel de hrană, reproducere, migraţie, etc.

Preluand o idee a lui S. Freud, W. Scott si J. Dollard (1939) au formulat teoria reactivităţii ce susţine ca agresivitatea (Popescu C. 1994) este un rezultat al frustrării sau impiedicării (prin barieră) a unei tendinţe vitale în a-şi atinge telul. Deci, agresivitatea ar fi cauzată de contrarierea unor tendinţe instinctuale, dar aceasta ne duce la ideea că totuşi agresivitatea, în forma ei primară, are o legatură, fie şi indirect cu baza instinctivă.

F. Fromm susţine că, la om există o agresivitate specifică exprimată prin tendinţe distructive.

N. Miller (1941) dovedeste ca nu în totdeauna frustraţia produce agresivitate.

Dupa T. Dembo si K. Lewin, (Scripcaru G, 1970) copii răspund mai frecvent la frustraţie cu un comportament regresiv.

R. Sears (Eibl-Eibesfeldt I. 1995) a descoperit o relaţie directă între stilul autoritar şi primitiv de educaţie şi dezvoltare a comportamentului agresiv la copii. Baieţii sunt mai inclinaţi spre agresivitate pentru că sunt şi se instruiesc în acest fel.

R. White (1930) (Brinzei P.1974) arată că grupurile conduse autoritar, când sunt lăsate libere devin agresive şi uneori tind să-şi descarce agresivitatea unii faţă de alţii sau faţă de lucruri.

Se poate vorbi (P. P. Neveanu, 1978) despre o agresivitate secundară, de sorginte socială şi care constă intr-un comportament distructiv.

Unii autori (mai ales cei preocupaţi de problemele bazelor fiziologice ale reacţiilor), au considerat că agresivitatea este o reacţie înnascută, ca formă de adaptare, dar problema aceasta a rămas controversată, dat fiind faptul că, chiar la animalele carnivore, agresivitatea este de necesitate şi nu de fond.

Se consideră că agresivitatea a crescut odata cu dezvoltarea mijloacelor de distrugere în masă (armele bacteriologice şi cele atomice). Se consideră că există un grad ridicat de contaminare cu agresivitate în grupurile umane, şi aceasta cu atât mai mult cu cât crima organizată devine mai raspandită.

După N. Mailloux, (Rădulescu S, 1994) agresivitatea mai temperată este constructivă. În astfel de cazuri, ea conferă “ardoare” conduitei şi dacă este angajată în activităţi constructive, contribuie la implicarea mai intensă în procesul social.

J. Dollard si A Starr, (Schiopu U., Verzea E. 1996) sutdiind agresivitatea în oraşe, a ajuns la o punere în evidenţă a faptului că periferiile oraşelor, în care locuiesc grupuri mai mari de oameni deprivaţi material, dau un mare grad de agresivitate.

Există şi o opinie oarecum inversă care consideră că din grupurile de oameni foarte avuţi, majoritatea au ajuns la această poziţie economică prin mijloace agresive.

In orice colectiv exista o anumita cantitate de agresivitate determinată, dupa N. White, de competitivitate.

Agresivitatea a fost studiată şi de psihanalişti (D. Lagache, J. Lacan). Ei au considerat că masochismul sau autopedepsirea sunt forme convertite de agresiune. Tendintele de autodistrugere şi instinctul accentuat al morţii, de asemenea.

Dupa freudişti, agresivitatea latentă trece prin diferite stadii, expresivitatea ei fiind mai concentrată în stadiul oglinzii (pubertate), când se formează funcţiile multiple ale imaginii de sine şi ale eulu.

Spre deosebire de violenţă, agresivitatea este, în general orice atac asupra unbei persoane, care este neprovocat de aceasta. Robert Baron (1977) definera agresivitatea ca „un comportament deliberat, intreprins cu intenţia de a dăuna sau aduce prejudicii unui alt individ care nu doreşte să fie tratat în acest mod”. Aceasta definiţie implică patru factori: comportamentul, intenţia, autorul si victima.