Abordări ale relației terapeutice

Orice abordare psihoterapeutică presupune crearea unei alianțe terapeutice care poate să influențeze procesul terapeutic și rezultatele acestuia. În situația în care relația terapeutică este dezvoltată adecvat, acest lucru va avea impact asupra rezultatelor deoarece, relația de încredere îi oferă clientului sentimentul de siguranță, astfel el poate să fie mai permisiv, iar complianța terapeutică se realizează mult mai ușor.

În ceea ce privește caracteristicile relației terapeutice în abordarea cognitiv-comportamentală se evidențiază necesitatea construirii unei relații terapeutice solide și care să se bazeze pe o colaborare între terapeut și client. În acest sens, relația terapeutică se caracterizează prin empatie, congruență, acceptare necondiționată și colaborare. Studiile realizate în ultimele decenii evidențiază un interes crescut în ceea ce privește natura relației terapeutice. Astfel, relația terapeutică poate fi utilizată ca mijloc în modificarea problemelor cognitive și emoționale.

În cazul abordării dinamic-psihanalitice, un rol important în relația terapeutică îl are transferul și contratransferul. În ceea ce privește construirea unei relații transferențiale în cadrul tehnicii psihanalitice clasice, se remarcă necesitatea acceptării necondiționate a pacientului, terapeutului nefiindu-i permis să intervină, fiind nevoit să adopte o atitudine neutră, în timp ce clientul, prin utilizarea unor tehnici nonintruzive, asociații libere, retrăiește unele episoade din trecut. În tehnicile dinamice de scurtă durată, terapeutul se implică direct, intervenția realizându-se prin intermediul întrebărilor și printr-o chestionare directă a clientului. Această orientare pornește de la premisa că, conflictul actual care se regăsește în simptomatologia clientului este determinat de un conflict bazal, în consecință, pentru a putea fi rezolvat, el trebuie reactualizat, retrăit sub forma unei nevroze de transfer. În schimb, contratransferul cuprinde trăirile pe care terapeutul le experiențiază față de client și pe care le-a avut în fața persoanelor semnificative din viața personală sau care pot reprezenta o reacție la transferul făcut de client.

Abordarea cognitiv-comportamentală a reinterpretat tehnicile dinamic-psihanalitice, axându-se pe teoria învățării, care este validată din punct de vedere științific. Dacă în cazul abordării dinamic-psihanalitice, transferul reprezintă trăirile afective pe care pacientul le experiențiază față de terapeut și care reprezintă de fapt repetarea trăirilor față de persoanele semnificative din trecut, în abordarea cognitiv-comportamentală, transferul reprezintă un aspect specific în generalizarea învățării.