Afectivitatea

Intocmit:

“Daca ratiunea il formeaza pe om, sentimentul e insa acela care il conduce”

J.J. Rousseau

1. Introducere:

Poate ca nici una dintre problemele de continut ale psihologiei nu a fost si nu continua sa fie atat de controversata si atat de dezbatuta ca cea a emotiei. Disputele s-au purtat si se poarta in jurul a trei coordonate principale:

- locul emotiei in viata psihica si rolul ei in activitatea curenta a omului;

- natura si continutul trairii emotionale;

- modul de producere si mecanismul prin care se realizeaza procesele emotionale.

In raport cu fiecare din aceste coordonate , s-au constituit si s-au infruntat puncte de vedere ,nu doar diferite , dar de-a dreptul antagonice. De exemplu, in raport cu locul emotiei in viata psihica si rolul ei in activitatea curenta a omului, se delimiteaza opozitii precum ; rationalismul , care absolutiza locul si rolul ratiunii si nega orice importanta si legitimitate ontologica a emotiei, considerata un atavism regretabil al formelor primare ale psihismului animal in psihicul uman, si irationalismul , care absolutiza componenta irational-instinctuala, impliciti, dimensiunea trairii emotionale, minimalizand importanta ratiunii (deci -opozitia dintre glasul ratiunii si glasul inimii); nihilismul , care contesta emotiei orice valoare instrumental-adaptativa si orice rol pozitiv, optimizator in dinamica activitatii si comportamentului , si trairismul , care aseza desfasurarea intregii activitati , a intregului comportament pe suport emotional-afectiv.

In timp ce pentru unii ,prezenta componentei emotionale este o sursa permanenta de erori, esecuri, pentru altii, aceasta reprezinta partea cea mai buna si mai intima a personalitatii, sursa de energie si activare permanenta la situatiile existentiale.

In ceea ce priveste natura si continutul emotiei , abordarile au oscilat intre subiectivismul pur , emotia reducandu-se la latura trairii interne pure (autotrairea fara un continut reflectoriu specific) si fizicalismul obiectiv, emotia fiind interpretata ca o simpla continuare in plan intern, in forma unor modificari fiziologice, a actiunii stimulilor afectogeni externi.

In chestiunea modului si mecanismului de producere a proceselor afective, disputele au avut tot un caracter polar, solutiile osciland intre psihologism si fiziologism (primatul componentei psihice asupra celei fiziologice sau, invers, primatul verigii fiziologice asupra celei psihice), sau intre periferism (predominanta schimbarilor si reactiilor periferice) si centrism(predominanta imaginii corticale- perceptie sau reprezentare).

In afara celor trei coordonate principale ,controversele s-au manifestat si in legatura cu alte aspecte mai particulare, precum relatia dintre biologic si socio-cultural in determinismul emotiei si emotionalitatii , relatia dintre innascut si dobandit, dintre primar si secundar in structura interna a sferei afective.

Situatia atat de controversata a emotionalitatii se explica nu numai prin complexitatea ei exceptionala, ci si prin dificultatea gasirii si conceperii unor modele experimentale suficient de adecvate si de discriminante de investigare si de cercetare obiectiva; diversitatea starilor subiective in care se concretizeaza sfera emotionalitatii creeaza apoi dificultati de ordin taxonomic, de delimitare , identificare si clasificare .

2. Definitie a afectivitatii:

Afectivitatea este o componenta esentiala si indispensabila a sistemului psihic uman , la fel de necesara ca si oricare alta componenta – cognitiv, motivationala , volitiva; in aceasta calitate ea trebuie sa posede atributele generale ale psihicului- de a fi o modalitate specifica de relationare cu lumea si cu propriul Eu, de a semnaliza si semnifica ceva, de a indeplini un rol reglator specific, mai mult sau mai putin evident.

O definitie generale a afectivitatii este:

Afectivitatea este acea componenta a vietii psihice care reflecta , in forma unei trairi subiective de un anumit semn, de o anumita intensitate si de o anumita durata, raportul dintre dinamica evenimentelor motivationale sau a starilor proprii de necesitate si dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern.

Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (zero emotional) si semnificativ, generand activare si traire emotionala: pozitiva, in cazul cand el este “consonant” , si negativa , in cazul cand el este “disonant”.

Chiar atunci cand emotia este autoprovocata de subiect prin amintire sau reprezentare anticipata, trairea rezulta tot din raportarea evenimentelor din campul intern al personalitatii la evenimentele din planul extern.

Aceasta definitie depaseste unilateralitatea definitiilor clasice, care absolutizau planul intern (subiectiv) sau pe cel obiectiv (extern) al organizarii si manifestarii psihocomportamentale.