Atașamentul în copilăria timpurie

Ataşamentul este o formă puternică de legătură afectivă şi există în forma embrionară încă de la nou născut. Conform teoriei ataşamentului, toţi copii se ataşează de persoanele cu responsabilităţi de îngrijire, indiferent de felul în care sunt trataţi.

Din diferitele definitii ajungem la concluzia ca atasamentul este o legatura afectiva stabila pe care copilul o stabileste cu persoanele din jurul lui. El se manifesta prin cautarea apropierii si prin contacul cu persoana de care s-a atasat, mai ales in momentele dificile si de stres.

Una din definitii este a lui Field, care considera ca atasamentul este „ relatia ce se creeaza si se dezvolta intre doua sau mai multe organisme in momentele in care sistemele lor fiziologice si comportamentale intra in raport de afinitate si rezonanta reciproca”.

Atasamentul constituie tiparul pentru relatiile viitoare ale copilului si pune bazele sanatatii lui mintale. Calitatea atasamentului copilului depinde de calitatea interactiunii dintre copil si mama, a placerii pe care o au sa fie impreuna, a sensibilitatii si a adaptarilor fizice si psihice pe care le fac in relatia lor.

Bowlby, etnolog si psihanalist a privit atasamentul dintre mama si copil dintr-o perspectiva evolutionista, biologica avand drept scop supravietuirea copilului, subliniind faptul ca ei au tendinta de a se apropia datorita vulnerabilitatii copilului si nevoii mamei de a-l proteja. Astfel nevoia de atasament dintre copil si mama sa evidentiaza o nevoie innascuta strucutrala, nevoia de contact, care este una primara, o caracteristica universala a primatelor, fiind prezenta chiar si la specii inferioare. El subliniaza faptul ca modul in care se face apropierea fizica de copil, luarea in brate, leganatul si felul in care mama vorbeste cand se adreseaza copilului demonstreaza ca acest comportament este ereditar.

Interactiunea copilului cu factorii de mediu: stimuli, persoana de referinta si nisa de protectie duc la formarea unei matrice primare de atasament. Nisa securizanta s-ar putea defini prin asigurarea unui spatiu in care nivelul de stres perceput de copil e minimum si prin faptul ca-i permite o explorare interesanta, stimulativa, cu stimuli pozitivi, interesanti pentru constituirea unei matrice de atasament sigur. Prin repetari si experiente succesive, se structureaza scheme comportamentale, care asigura formarea unui sistem coerent, cu semnificatii clare pentru parteneri, generand astfel un tip de atasament sigur pentru copil.

Absenta fizica a persoanei care acorda ingrijiri sau incoerenta si lipsa de intenstate a stimulilor, inconstanta cu care il invadeaza sau il lasa sa astepte, bruschetea manipularilor sau absenta oricarei atingeri creeaza un haos in interpretari care nu da posibilitatea aranjarilor si decodarilor necesare, conducand astfel la formarea unei matrice de atasament nesigur sau dezorganizat.

Tot Bowlby precizeaza ca pentru crearea unui sistem de atasament trebuie sa existe o relatie copil – adult care sa fie in interactiune iar partenerii trebuie sa participe activ si intr-un mod usor de inteles pentru amandoi.

In aceasta interactiune este necesar ca mai intai adultul sa acorde afectiune si presupune o legatura senzoriala intre cei doi: comunicare din priviri, atingeri, imbratisari, recunoastere reciproca prin mirosuri si gusturi, aceste lucruri dau sens relatiei speciale dintre ei bazata pe impartasire. Astfel adultul gaseste pentru copil, explica, traduce, descifreaza semnificatiile mediului complex, redandu-i copilului informatia procesata de cele mai multe ori prin comunicare non-verbala dintr-un sistem senzorial in altul. In acest mod sugarul isi reprezinta lumea in semnificatia ei pentru fiinta sa, in prezenta celuilalt pe care il priveste cu incredere sau suspiciune in functie de propriile trairi. Un adult cu un sistem de atasament sigur dobandit in interactiune cu proprii parinti are toate sansele sa transmita acelasi tip de atasament copilului.

Atasamentul depinde de ambii parteneri, de legatura ce se formeaza intre ei si de capacitatea de a se recompensa reciproc. Un copil cu un temperament mai dificil nu va reusi sa construiasca un atasament sanatos, pentru ca nu isi va recompensa mama in interactiunea cu ea, dandu-i senzatia ca este o mama incapabila si astfel va fi expus starii de frustrare a acesteia in relatia cu copilul ei. Responsabilitatea calitatii atasamentului apartine mamei si comportamentului ei in relatia cu copilul sau.

Bowlby imparte dezvoltarea atasamentul in mai multe etape:

- etapa de preatasament, care se desfasoara de la nastere pana la 6 saptamani, cand comportamnetul este o problema de raspunsuri reflexive determinate genetic care au valoare de supravietuire. Copilul incearca sa atraga persoana care il ingrijeste, agatandu-se cu mainile, zambind, gangurind.

- etapa atasamentului de actiune, cu durata de la 6 saptamani la 6 - 8 luni, cand copii mici incep sa se orienteze si isi exprima si mai mult preferinta fata de mama, putand fi linistit doar de ea. Aceasta se datoreaza faptului ca se imbunatatesc auzul si vederea, el putand diferentia persoanele din jurul lui

- etapa atasamentului delimitat, intre 6-8 luni pana la 18 luni – 2 ani, cand atasamentul fata de mama este foarte evident si este etapa cand copii isi manifesta anxietate de separare. Aceasta etapa are 3 componente: in prima faza preferinta pentru mama este foarte evidenta, doar ea reusind sa il faca sa se simta in siguranta. In faza a doua copilul diferentiaza foarte bine persoanele din jur, manifestand o teama fata de straini si preferinta puternica pentru mama. In a treia faza copilul isi manifesta nevoia de a fi securizat, rol pe care il atribuie mamei de la care pleaca pentru a explora si la care se intoarce cand vrea sa se simta in siguranta.

- etapa formarii unei relatii reciproce, de la 2 ani si dupa. Acum copilul realizeaza ca mama este o persoana separata care are propriile scopuri, construind progresiv o reprezentare interna a figurilor de atasament, lucru care ii permite sa suporte din ce in ce mai bine absenta si sa anticipeze intoarcerea lor. Bowlby descrie ca in jurul varstei de 3 ani se formeaza o baza in constructia acestei reprezentari, ajutandu-l astfel pe copil sa suporte mai usor separarea corespunzatoare inceperii gradinitei. Acum scade si anxietatea de separare. Relatia dintre mama si copil devine mult mai complexa, Bowlby numind-o „parteneriala”