Binge eating disorder

Binge eating disorder (BED; American Psychiatric Association and DSM-5 Task Force, 2013) este cea mai prevalentă tulburare alimentară la nivelul tuturor raselor/grupurilor entice și în ambele sexe, la nivelul adolescenților (Swanson, Crow, Le Grange, Swendsen, & Merikangas, 2011, după cum apare in Saltzman & Liechty, 2016). Binge eatingul a fost raportat inclusive la copii mai mici de 5 ani, iar prevalența în timpul vieții în cazul adolescenților americani este de 5 ori mai mare decât anorexia si de 2 ori mai mare decât bulimia (Swanson et al., 2011, după cum apare in Saltzman & Liechty, 2016). Studiile care vizau pierderea controlului în tulburările alimentare la copiii cu vârste cuprinse între 6-14 ani, sugerează o prevalență între 2-10% (Tanofsky-Kraff, Marcus, Yanovski, & Yanovski, 2008, după cum apare in Saltzman & Liechty, 2016). Este important de precizat și faptul că la copii, binge eatingul poate avea ca și corelate prin care se poate exprima mâncatul în lipsa senzației de foame, mâncatul în secret sau ascunderea anumitor alimente în cameră. (Fisher & Birch, 2002)

Binge eating-ul ca fiind o tulburare alimentară care se caracterizează prin (1) ingerarea într-o perioadă scurtă de timp a unei cantități de mâncare evident mai mare decât ar ingera un om normal în aceeași perioadă de timp și (2) o senzație de lipsă a controlului asupra mâncatului în sine pe tot parcursul episodului de binge-eating (de exemplu, persoana poate resimți că nu se poate opri din mâncat sau nu poate controla cantitatea de mâncare ingerată) (American Psychiatric Association and DSM-5 Task Force, 2013)

De-a lungul timpului, s-au propus mai multe modele care să explice posibilele mecanisme care stau în spatele acestei tulburări. În 1995, McManus & Waller au trasat un cadru conform căruia, istoric vorbind, modelele binge eatingului s-au dezvoltat în cadrul a 2 teme mai largi - pe de o parte binge eatingul a fost văzut ca o consecință a comportamentului alimentar, iar pe de altă parte a fost considerat mai degrabă un răspuns la dificultățile emoționale.

Odată cu studiile care urmăreau evoluția acestei tulburari, Slade (1982) a fost cel care a propus prima formulare detaliată a unui subtip de bulimie nervoasă, care rezulta dintr-o anorexie inițială. A propus că deprivarea fiziologică indusă de anorexia inițială se leagă de o poftă de mâncare ulterioară foarte mare care, în combinație cu efectele spitalizării, duce la o senzație de pierdere a controlului asupra mâncatului, și de aici ar apărea episoadele de binge. Ca și studii ale căror rezultate vin ca susțineri parțiale la ceea ce a găsit Slade, putem aduce în discuție studiul lui Grilo et al (1994) care susține că, de fapt, persoanele care au binge-eating, îl au ca răspuns la o poftă mare de mâncare. Dacă ar fi să găsim contraargumente, am putea apela, pe de o parte, la studiul lui Polivy și Herman (1985) care susține că episoadele de binge pot să apară și ca răspuns al unei diete, dar nu neapărat al unei anorexii anterioare și, pe de altă parte, la studiile lui Russell (1979, 1985) care susțin faptul că nu toate persoanele care suferă de binge-eating au suferit anterior de o deprivare alimentară și chiar și cele care au suferit de o deprivare alimentară, nu au episoade de binge doar ca răspuns la o poftă de mâncare mare. Ca și limită a studiului lui Slade, aducem în vedere faptul că acest model nu a explicat acei - alți factori psihologici - care au fost considerați antecedente ipotetice în 20% din eșantionul bulimic care nu a avut istoric de anorexie la care s-a raportat. Cu toate acestea, deși a lăsat câmpul de cercetare deschis, Slade a afirmat că una din funcțiile binge-eatingului ar putea fi aceea de evitare a altor probleme, idee care s-a confirmat ulterior.

În 1986, Lacey a investigat acești - alți factori psihologici - , pe care Slade nu i-a mai explicat. Concluzia la care a ajuns a fost că există mai mulți factori, cum ar fi : circumstanțe familiale aversive, probleme alimentare și de greutate pe care le au membrii unei familii, standardele externe - presiunile socio-culturale de a fi cât mai slab. Autorul a propus că acești factori cauzează deficiențe în relațiile personale și identitatea personală, deficiențe care vor duce la sentimente de inefectivitate și lipsă a controlului din partea individului asupra propriului corp. Un context favorizant apariției acestor sentimente îl constituie părăsirea casei părintești, la care se pot adăuga și alte evenimente de viață care acționează ca precipitanți specifici în binge-eating. (ruperea unor relații, conflicte sexuale și schimbări de viață majore).

Ca și răspuns la modelul lui Slade, Fairburn și Cooper (1989) au propus o formulare cognitiv-comportamentală a bullimiei, care punea accentul pe importanța stimei de sine în procesul de binge eating. Aceștia susțineau că o stimă de sine scăzută se leagă de o îngrijorare excesivă în ceea ce privește imaginea corporală și greutatea care, se vor lega ulterior de diete extreme. În aceste cazuri, în care apar efecte psihologice și fiziologice ale înfometării, binge eatingul poate fi legat și de comportamente compensatorii (ex. purgingul). O limită a acestui model este că nu s-au luat în consierare antecedentele stimei de sine scăzute, dar nici cum și de ce o mare parte dintre persoanele cu stimă de sine scăzută nu urmează cercul binge eating - purging.