Caracteristici psiho-somatice ale copiilor din învățământul preșcolar

Față de alte psihologii evolutive, psihologia copilului s-a dezvoltat printre primele pentru că ea poate oferi date și interpretări ale începuturilor vieții psihice umane și poate surprinde momente semnificative ale constituirii acesteia. În urma studiilor efectuate s-a constatat că viața psihică a copilului nu este o copie la proporții mai mici a adultului, ci are caracteristici specifice pe care știința trebuie să le cunoască în profunzime, ca să aibă un aport esențial la dezvoltarea copiilor de diferite vârste. Copilul nu este un adult în miniatură, ci evoluția sa implică mecanisme specifice și legi proprii.

Dezvoltarea psihică este un concept fundamental pentru psihologia copilului, pentru că de conținutul și valoarea lui, explicativă și interpretativă, depinde abordarea tuturor celorlalte probleme educaționale. Psihologia contemporană consideră că viața psihică, așa cum se prezintă la omul adult, este rezultatul unui lung proces de dezvoltare care este multideterminat și multicondiționat. Între factorii și condițiile care intervin, trei sunt considerate fundamentale, în sensul că, lipsa lor, ar compromite iremediabil dezvoltarea psihică, aceștia fiind: ereditatea, mediul și educația.

Ereditatea ”se referă la zestrea bilogică a individului, la caracteristicile transmise pe cale genetică de la antecesor la succesor”.(Bogdan,T., Stănculescu. I., 1970, p.40) Cea mai mare parte a caracteristicilor noastre fizice și fiziologice pe care pe posedăm în momentul nașterii: culoarea ochilor, a părului, a pielii, reflexe necondiționate, se datoresc factorilor ereditari. Unele anomalii care se observă încă de la naștere pot proveni pe cale ereditară, altele în schimb, deși înnăscute, nu sunt ereditare, căci pot avea drept cauză nutriția necorespunzătoare a mamei în timpul sarcinii, munca în mediul toxic, lipsa de oxigen, viața în condiții insalubre. Cei mai mulți autori sunt de acord în constatarea că au proveniență ereditară, caracteristicile anatomomorfologice, finețea organelor senzoriale, temperamentul, tipul de reacție. Se poate afirma cu certitudine că niciun conținut psihic nu se moștenește. De pildă, faptul că părinții știu istorie sau matematică nu-l scutește pe copil de a învăța aceste discipline de la început. Cunoștințele existente, deci nu se transmit prin ereditate, așa cum se transmite culoarea părului sau forma degetelor. De asemenea, nu se transmit nici trăsăturile morale sau cele de caracter, ci acestea se formează în procesul educației. Asemănarea dintre părinți și copii în privința caracterului este rezultatul unei influențări durabile, conștiente sau neconștiente, dar nicidecum nu constituie o transmisie ereditară. Factorul ereditar influențează dezvoltarea psihică a copilului prin existența predispozițiilor naturale, care sunt foarte generale și polivalente, în sensul că pot lua mai multe direcții de dezvoltare. Ereditatea, proprietatea ființelor vii de a transmite urmașilor caracteristicile dobândite de-a lungul filogenezei, asigură baza organică, „materia primă” care urmează apoi a fi modelată de ceilalți doi factori. Are un rol potențator și polivalent, permițând mediului și educației să creeze structuri psihice variate și unice.

Mediul include toate condițiile interne sau externe organismului care exercită într-un fel sau altul vreo influență asupra creșterii noastre, a dezvoltării noastre, a proceselor noastre vitale asupra comportamentului nostru. Mediul este primul mare transformator care activează asupra fondului ereditar al fiecăruia. El generează valori și criterii apreciative și depeciative care devin factori principali ai orientării și dezvoltării individului. Este evident că, natura în care trăim este în mare măsură transformată de om, ea este „culturalizată”, deci omul trăiește mai mult în cultură, decât în natură. Pe de altă parte, datorită muncii sau tehnicii omul se poate sustrage în cea mai mare măsură de sub influența climei. Este deci adevărat că mediul oferă omului izvorul de satisfacție a necesităților lui și materia primă pentru a putea produce bunuri. Personalitatea umană se formează prin interacțiunea dintre factorii ereditari și cei socio-culturali. Mediul socio-cultural imprimă membrilor săi idei, deprinderi și priceperi asemănătoare. Copilul încă de la început imită moduri de acțiune și de comportare, el copiază modelele oferite de adulții din jur.

Educația este un proces permanent, de durată, strâns unit cu fenomenul dezvoltării. Este factorul cel mai important care vine să dezvolte sistematic și conștient, având un conținut complex și uzând amprenta finală asupra ființei umane, deci este o activitate conștientă, organizată și desfășurată în cadrul unor instituții speciale, în scopul informării și al formării viitorului adult.

Devine astfel foarte clar că separarea factorilor determinanți ai dezvoltării: ereditatea, mediul și educația, se face numai convențional, pentru a putea ințelege mai bine fenomenele, doar că, în realitate acești factori apar mereu înmănuncheați.

I.2. Profilul psihologic al vârstei preșcolare

Profilul psihologic reprezintă atât punctul de plecare în activitatea educativă cât și rezultatul acțiunii educaționale. Indică modalitățile de concepere a acțiunilor educative, de orientare și alcătuire a mijloacelor, formelor și metodelor prin care se realizează activitatea de cunoaștere în care este angajat copilul.

Fiecare etapă a dezvoltării are un fel propriu de maturizare, atinge un punct provizoriu al perfecțiunii în specificul activității desfășurate, tinde spre un anumit stil de activitate. Acest punct optim, această perfecțiune trebuie cunoscută și realizată de educatoare. Totalitatea acestor reușite din structura fiecărei etape definește succesul educației în ansamblu.