Caracterul - ca latură relațional valorică și de autoreglaj a personalității

1. ACCEPTIUNILE NOTIUNII DE CARACTER

Ca latura relationala a personalitatii, “responsabila” de felul in care oamenii interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii, caracterul a fost definit adeseori ca o peceta sau amprenta care se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o sructura psihica complexa, prin intermediul careia se filtreaza cerintele externe in functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns.

Intrucat caracterul exprima valoarea morala a individului, el a mai fost denumit si profilul psiho-moral al individului, evaluat, in principal, dupa criterii de unitate, consistenta si stabilitate.

Caracterul este structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru individ, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu realitatea si ii faciliteaza stabilirea relatiilor, orientarea si comportamentul, potrivit specificului sau.

Inca din 1952, Henry Pieron semnala, in “Vocabular de psihologie”, patru definitii ale caracterului:

1. maniera obisnuita si constanta de relatie, proprie fiecarui individ ( Wallon);

2. individualitatea psihologica ( Dumas);

3. ansamblul sau sinteza dispozitiilor stabile ale unui individ ( Burloud);

4. ansamblul tendintelor afective care dirijeaza reactiile unui individ la conditiile mediului in care el traieste ( Heyer).

Dispuse intr-o alta ordine, cele patru definitii arata: 1.continutul psihic al caracterului (ansamblul tendintelor afective); 2.caracteristicile acestui continut (stabilitate si constanta); 3.efectul general produs de stabilirea continutului (individualitatea psihologica).

Marea majoritate a definitiilor date caracterului oscileaza intre aceste trei elemente.

Si daca ultimele doua nu sunt controversate (caracteristicile continutului si efectele lui generale asupra personalitatii), continutul propriu-zis al caracterului a fost foarte controversat.

Unii autori, incercand sa-l identifice, s-au oprit pe rand asupra a trei mari componente ale vietii ale vietii psihice: intelectuale, volitive, afective.

Astfel, pentru unii autori, caracterul este: “forma particulara a activitatii mentale”, “scheletul mental” sau “armatura mentala” a omului.

Pentru altii, caracterul este format din “dispozitiile specifice ale vointei”, este “vointa moraliceste organizata”, “coloana vertebrala a vointei”.

In sfarsit, sunt psihologi care considera caracterul ca “ansamblul sentimentelor”, procesele intelectuale si cele voluntare avand doar rol de sustinere a proceselor afective.

Desi autorii se straduiesc sa descopere continutul psihic fundamental al caracterului, ei gresesc prin unilateritate si se indeparteaza mult de esenta notiunii de caracter.

Nota specifica a a caracterului este data de reuniunea elementelor cognitive, volitive si afective.

Astfel, dupa unii autori caracterul este “o masca proprie a individului, o maniera unica si constanta de a gandi, a voi si a simti”.

Dupa Stefan Zisulescu, caracterul poate fi definit ca “o insusire a personalitatii luminata de intelect, sustinuta de sentiment si directionata de vointa spre a lua o atitudine fata de realitate” (St. Zisulescu, “Caracterul”, 1978).

Desi nici aceasta maniera de tip amalgam nu reprezinta o solutie autentica de definire a caracterului, ea este mai aproape de realitate decat prima.

Dificultatea definirii caracterului provine din natura lui complexa si mai ales din multitudinea sensurilor sub care apare termenul in literatura de specialitate.

Acelasi Stefan Zisulescu arata ca, pana in prezent, s-au conturat cel putin trei sensuri ale notiunii de caracter :sensul de caracteristic, sensul etic si sensul psihologic.

1. caracterul in sens de caracteristic provine ca acceptiune chiar din etimologia cuvantului grec “haractir”, care se refera la “monograma” individului, la anumite particularitati ale comportamentului, sau la stilul de viata al persoanei;

2. caracterul in sens etic este o insusire de personalitate investita cu valoare morala.

Astfel, dupa Allport, “cand vorbim de caracter, mai mult ca sigur implicam un standard moral si emitem o judecata de valoare” ( G. W. Allport, “Structura si dezvoltarea personalitatii”, 1981).

Numai ca acest punct de vedere ii ingrijoreaza pe unii psihologi care doresc sa apere structura si functionarea personalitatii de judecatile cu baza morala, de aceea acestia (printre care se numara si Allport), considera caracterul o “personalitate evaluata”, care nu constituie un domeniu al personalitatii;

3. caracterul in sens psihologic este semnul caracteristic, distinctiv al unei personalitati, ceea ce ii determina modul sau de manifestare, stilul reactiei fata de evenimentele traite.

Dat fiind faptul ca primul si al treilea sens sunt aproape identice (ambele referindu-se la insusirile psihice ce ii acorda individului o nota distinctiva), iar sensul etic si cel psihologic nu se exclud, ci se presupun reciproc, Mielu Zlate propune doar doua acceptiuni ale notiunii de caracter : una extensiva (care sa reuneasca eticul cu psihologicul), si una restrictiva, care sa se centreze doar pe psihologic.

In sens larg, exhaustiv, caracterul poate fi definit ca fiind schema de organizare a profilului psihomoral, general al persoanei, considerata prin prisma unor norme si criterii etice, valorice.

El determina si totodata asigura, din interior, concordanta si compatibilitatea conduitei cu exigentele si normele existente, promovate sau chiar impuse la un moment dat de societate.

In interiorul lui se includ componente psihice distincte ca natura, structura si functionalitate, cum ar fi: convingeri, mentalitati, aspiratii, idealuri, conceptia despre lume si viata, continutul si calitatea relatiilor, stilul de actiune etc. Acestea nu sunt separate si izolate unele de altele, ci corelate si integrate intr-o structura unitara prin mecanisme de selectie, apreciere si valorizare.

In sens restrictiv, caracterul este ansamblul de atitudini si trasaturi care determina o modalitate relativ stabila, constanta de orientare si raportare a subiectului la cei din jur, la sine insusi, la actiunile sale, la insasi societatea ca realitate socio-umana globala ( M. Zlate, “Fundamentele psihologiei”, 2000).

O asemenea definitie implica cu necesitate analiza celor doua componente esentiale ale caracterului: atitudinile si trasaturile.