Carl Rogers - terapia centrată pe persoană

1. ARGUMENT PENTRU ALEGEREA TEMEI

A. Introducere

Se spune că este bine să alegi o psihoterapie care ți se potrivește. Această afirmație este valabilă atât de partea clientului, cât și de partea psihologului care dorește să urmeze o formare in psihoterapie.

Mulți dintre cei în cauză aleg să pună pe primele locuri criterii ca timp, investiție financiară și abia după aceea să se gândească dacă este o abordare care i se potrivește sau nu. În spatele acestui mod de gîndire stă diversitatea formelor de psihoterapie, ce crește din ce în ce mai mult. Există psihoterapie pozitivă, psihanalitică, cognitiv-comportamentală, centrată pe persoană, sistemică, gestalt, analitică etc. În general, un psihoterapeut are o formare într-o anumită formă de psihoterapie, astăzi existând totuși tendința de a se specializa în mai multe. În principiu toate sunt eficiente pentru clientul potrivit.

În demersul meu personal de a cerceta care ar fi formarea potrivită pentru mine, am ajuns la terapia centrată pe persoană.

B. Considerații generale asupra terapiei centrată pe persoană

Psihoterapia centrată pe client (pe persoană) s-a dezvoltat începand cu anii '40, ca o alternativă la psihanaliză, oferind un punct de vedere optimist cu privire la capacitatea individului de a se dezvolta și a se dezvolta într-o maniera pozitivă și sănătoasă.

Terapia centrată pe client (terapie nondirectivă) este una dintre primele terapii umaniste, bazată pe abordarea fenomenologică a personalității. Se bazează pe ideea că fiecare individ este expertul cel mai priceput pentru sine însuși și ca oamenii sunt capabili să-și găsească singuri soluții la propriile probleme.

Rogers consideră că terapeutul este un facilitator și îi numea pe cei cu care lucra "clienți", nu pacienți. Psihoterapeutul devine un simplu în¬soțitor al clientului său, client care se va simți liber să își exploreze gândurile, sentimentele reale, acceptându-le, indiferent de con¬tra¬dicțiile lor și

de conflictele generate.

Încrezător în forțele naturale de vindecare ale organismului, Carl Rogers a văzut în acest tip de terapie un demers de îndepărtare a constrângerilor ce impiedică procesul de integrare și dezvoltare a individului.

C. Prezumții teoretice majore:

a) Comportamentul este ghidat de tendința unică a fiecărei persoane către autoactualizare (dezvoltare umană).

Pe baza ei se realizează satisfacerea nevoilor biologice, maturizarea fizică, creșterea și regenerarea organismului, iar în plan psihic, ea asigură creșterea autonomiei, deci reducerea dependenței de alții, sporirea experienței și stimularea creșterii personale.

b) Conceptul de EU

Ca și tendința de actualizare, noțiunea de eu joacă un rol de prim ordin în concepția teoretică a lui Rogers. Una reprezintă ideea principală a teoriei sale asupra terapiei, cealaltă axul central al teoriei sale asupra personalității. Noțiunea de eu reprezintă ansamblul organizat și fluctuant al percepțiilor subiectului despre sine însuși (trăsături, caracteristici, atribute, calități, valori, capacități, defecte, limite și relații pe care subiectul le recunoaște ca descriptive pentru sine). Deci eul, ca parte centrală a unității psihice totale a organismului, este subiectul principal al acțiunii tendinței de actualizare. Aceasta acționează constant și se opune la tot ceea ce compromite eul, fie în sensul diminuării, fie al devalorizării sau contradicției. Ceea ce contează nu este caracterul intrinsec pozitiv al condițiilor (climat uman propice, lipsit de amenințare, acceptare, afecțiune), ci perceperea acestor condiții de către subiect (individul percepe lumea prin prisma eu-lui său: ceea ce se raportează la sine iese în relief, este perceput ca atare și tinde să fie modificat în funcție de dorințele, neliniștile subiectului; ceea ce nu se raportează la sine are tendința de a fi perceput mai vag sau neglijat). Așadar caracterul realist ori nerealist al noțiunii de eu determină eficacitatea sau eșecul tendinței de actualizare.

c) Toți oamenii au nevoie de respect, de aprobare, de stimă (nevoia de acceptare necondiționată).

Nevoia de acceptare poate fi tradusă printr-o serie de alți termeni echivalenți - nevoia de stimă, de considerație, de respect, de simpatie, de căldură și dragoste. Inițial această nevoie este satisfacută de alții (familie, parinti, cunoștințe, societate). Autostima se dezvoltă având la bază aprecierea celor din jur, astfel încât Rogers considera această nevoie mai degrabă învățată, dobândită, decât înnăscută. Oricum ar fi însă, ea determină în mare măsură gândirea, sentimentele, trăirile ființei umane. Adesea cineva primește sau acordă stimă, respect, pentru anumite comportamente considerate ca dezirabile. Acest tip de acceptare este definit drept "condiționată" pentru că depinde de ceea ce face persoana, nu de ceea ce este ea. Stima necondiționată presupune valorizarea în mod egal și pozitiv a tot ceea ce face o persoană, lipsa evaluării, acceptarea fără criticism chiar a comportamentelor considerate în general negative. Acestea sunt acceptate ca pozitive pentru că țin de persoana care a fost acceptată cu totul, integral, în mod absolut.

D. Condiții terapeutice în terapia centrată pe persoană

Teoreticienii implicați în această terapie folosesc adesea analogia cu o plantă care crește. Nimeni nu poate face o plantă să crească, dar dacă acestei plante i se asigura un sol bun, apă, lumină, îngrășăminte, aceasta crește și se dezvoltă frumos. Așa cum nu putem schimba materialul genetic al unei plante, nu putem să transformăm un mac într-un trandafir, dar asigurându-i toate condițiile necesare dezvoltării, aceasta îmbobocește, crește, se dezvoltă.

Tot așa se întâmplă și cu oamenii, asigurându-le condițiile necesare creșterii - empatie, acceptare necondiționată, congruența - aceștia pot obține armonia între experiența și structura eului și pot fi ei inșiși și în același timp pot trăi alături de alți oameni.

Când cele două (experiența și structura eului) se află în dezechilibru, experimentăm stres, durere, discomfort, furie. "Vocile" interioare care ne motivează să ne schimbăm.

Terapia centrată pe persoană caută să creeze climatul pentru a ajunge la acea armonie între experiența și structura eului. Preocuparea nu este schimbarea structurii eului și nici de a încerca să scăpăm de ea. Auzim și răspundem încercării cuiva de a gasi un mod de viață mai satisfăcător, dar care se teme să nu-și rănească prietenii și familia. Teama este una reală, deși nu putem ști dacă se bazează pe o anticipare falsă sau pe una reală.