Celula Nervoasă și Rolul Său în Viața Psihică

Formularea problemei

Fiecare individ demn de a purta denumirea de homo sapiens sapiens se întreabă cum reuşeşte creierul să creeze senzaţia de auz, atunci când o cutiuţă muziclă actionează asupra urechii sale, sau ce minune stă în spatele existenţei acestei voci pe care o auzim în capul nostru, care ne ajută să reflectăm lumea şi căreia îi spunem „minte”.

Această lucrare îşi propune să răspundă acestor întrebări, pornind de la suportul fizic al vieţii psihice şi intând în profunzimile sale.

Elemente de morfologie neuronalĂ

Ramón y Cajal cucereşte o „lume nouă” în universul biomedical, odată cu perfecţionarea metodei de colorare imaginată de Golgi, în 1873: „reacţia neagră” (la reazione nera - impregnare argentica). Aplicând-o pe ţesuturi embrionare, sesizează individualitatea neuronilor, fundamentând morfologic, în 1888, teoria neuronală, opusă teoriei reticulare.

Această viziune mai apropiată de adevăr, care a revoluţionat neurofiziologia sădind premisele neurociberneticii, i-a adus lui Ramón y Cajal recunoasterea, odata cu obţinerea, în 1906, împreuna cu Camillo Golgi, a Premiului Nobel pentru medicină sau fiziologie.

Neuronul - termen propus de Waldeyer în 1891 - este, de acum înainte, indiscutabil, unitatea structurală şi funcţională a sistemului nervos. Celula nervoasă prezintă dendrite şi axoni, iar conducerea influxului nervos este unidirecţională („polarizarea neuronală”). Între neuroni există contiguitate sinaptică şi nu continuitate anastomotică: este legea contactului pericelular, „sărutul protoplasmatic” (Ramόn y Cajal).

Aşadar toţi neuronii sunt alcătuiţi dintr-un corp celular şi prelungiri: dendrite şi axoni. Dendritele şi axonii constituie căile de conducere în nevrax a sensibilităţii şi motilităţii, precum şi nervi spinali (micşti) şi cranieni (senzitivi, motori şi micşti).

Corpul celular

Formează substanţa cenuşie a nevraxului şi este delimitat de neurilemă. Prezintă, precum celelalte celule ale organismului, o citoplasmă ce poartă numele de neuroplasmă, iar acesta cuprinde: mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparat Golgi, lizozomi, neurofibrile (cu rol de susţinere a neuronilor şi de transport intracelular), corpusculi Nissl şi nucleul.

Membrana neuronală, neurilema, este constituită din punct de vedere biochimic, din stromatină (proteină insolubilă cu proprietăţi elastice), lipide şi colesterol, cărora li se adaugă şi polizaharide.

Citoplasma neuronală, neuroplasma, elastică şi deformabilă, are o structură complexă, în care există emulsii şi soluţii şi prezintă o reacţie alcalină care trece spre cea acidă pe masura înaintării în vârstă. Este alcatuită din hialoplasmă şi organitele intracelulare.

În compoziţia citoplasmei predomină apa, al cărei procent creşte progresiv de la nucleu spre periferia celulei. Proteinele citoplasmatice – componentele caracteristice materiei vii ce deţin proprietăţile biologice fundamentale – sunt prezente atât ca holo- cât şi ca heteroproteine.