Cercetarea empirică a comunicării umane utilizând drept instrument psihologic analiza tranzacțională

1. Noţiuni tradiţionale privind comunicarea umană

1.1 Concepte şi axiome ale comunicării umane

Ce este comunicarea?

Sfîntul Augustin menţionează: “Dacă nu mă întreabă nimeni, ştiu, dar dacă vreau să răspund la întrebare, încetez de a mai şti”.

“Comunicarea este întru totul asemănătoare: termenul se află pe buzele tuturora şi, de aceea, pare lipsit de ascunzişuri, dar, de îndată ce încercăm să-l definim, el îşi reliefează polivalenţa şi ambiguităţile.” (Dinu Mihai, 1997)

Comunicarea scapă încercărilor de a o defini. Americanii Frank Dance şi Carl Larson au adunat 126 de definiţii ale comunicării, de la diverşi autori şi din diverse cărţi. După 20 de ani de trudă, nici una dintre definiţii nu s-a dovedit a fi satisfăcătoare. Semantica termenului comunicare nu încape într-o definiţie, dar fiecare definiţie posibilă surprinde cîte ceva din ceea ce este comunicarea.

Comunicarea între oameni reprezintă emiterea şi recepţionarea mesajelor. Pentru a putea transmite un mesaj omul are nevoie de cineva cu care să comunice şi de ceva despre ce să comunice. Deci comunicarea implică participarea a două sau mai multe persoane. Ea nu poate avea loc în izolare.

Prin a comunica şi comunicare vom înţelege punerea în relaţie a spiritelor umane, sau, altfel spus, a creierilor umani. Trebuie să înţelegem prin comunicare transmiterea unei “imagini”, transmitere care se realizează mai ales prin mijloacele media. În mod firesc trebuie ca această imagine, altfel spus reprezentarea pe care ne-o facem despre persoana în cauză, să fie puternică şi în acelaşi timp favorabilă (ceea ce nu este acelaşi lucru), în caz contrar, vom spune că persoana în cauză “nu are trecere la public” sau “nu reuşeşte să comunice”. Imaginea sa nu este cea pe care doreşte să o ofere.

Prin comunicare înţelegem schimbul de informaţie dintre oameni.

Prin comunicare înţelegem legătura dintre oameni, în procesul căreia apare contactul psihic ce se manifestă în schimbul de informaţie, influenţa reciprocă, emoţiile reciproce, înţelegerea reciprocă. Se poate spune că comunicarea este orientată spre stabilirea contactului psihic între oameni.

“Comunicarea umană este relaţia dintre oameni şi se construieşte cu emoţii, sentimente, atitudini şi interese”. (Prutianu, 2000)

Scopul comunicării este modificarea relaţiilor reciproce dintre oameni, stabilirea înţelegerii reciproce, influenţa asupra cunoştinţelor, opiniilor, atitudinilor, sentimentelor şi a altor manifestări ale orientării personalităţii.

Comunicarea este cea care creează comuniunea şi comunitatea, adică mai curînd o ţesătură de relaţii, decît o cantitate de informaţii.

Comunicarea umană înseamnă “totalitatea proceselor prin care o minte poate să influenţeze pe alta”.

Biologul Edward Wilson defineşte comunicarea ca “acţiune a unui organism sau a unei celule care modifică modelele probabile de comportament ale altui organism sau celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau ambii participanţi”

“Comunicarea umană este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli cu scopul de a schimba comportamentul altor indivizi (auditoriul)” (Mihai Dinu, 1997)

Oamenii comunică prin stimuli care poartă mesaje. O dată emis şi recepţionat, mesajul aparţine, în comun, celui care “a dat” şi celui care “a primit”.

Din acest punct de vedere, comunicarea umană este un proces tranzacţional, unul de predare-primire, în care se schimbă semnificaţii, idei, dar şi energii, emoţii, sentimente sau chiar bunuri, fie de la un individ la altul, fie către un grup restrîns, fie către publicul larg. Obiectivul comunicării umane este acela de a-l face pe interlocutor să simtă, să gîndească sau să se comporte într-un fel anume. Scopul există şi atunci cînd partenerii de comunicare nu-l conştientizează

Omul emite stimuli atunci cînd vorbeşte, cînd scrie, cînd gesticulează, cînd cîntă, cînd dansează, cînd munceşte, cînd se joacă, cînd indică un obiect cu degetul sau cînd zîmbeşte, se încruntă, se îmbracă elegant sau răspîndeşte un anumit miros, adică tot timpul, indiferent de context şi situaţie. Omul nu poate să nu comunice şi o face, indiferent vrea sau nu.