Cerințe Fundamentale în Construirea și Experimentarea Chestionarului de Personalitate

1.1. Principalele limite şi dificultăţi intrinseci măsurării personalităţii prin chestionare

Ceea ce teoreticienii de anvergură Anastasi sau Cronbach, acum 40 de ani, şi Angleitner, John, Lohr sau De Raad, Costa şi McCrae pentru anii 90 reproşează chestionarelor ca instrumente ţine de limitele capacităţii de operaţionalizare a dimensiunilor de măsurat, de exprimare, dar şi de controlul modului cum este transmisă şi receptată informaţia.Analizele moderne încearcă să reconsidere, într-o manieră sistematică, diferitele nivele ale problematicii chestionarelor, în primul rând modul de construire a itemilor, forma şi conţinutul lor; în al doilea rând, se adresează chiar tehnicilor statistice, pentru a detecta surse de distorsionare sau pentru a construi modele sistemice de control matematic al corelării informaţiilor.

Urmare a acestui sistematic efort de control al circulaţiei şi prelucrării informaţiei la toate nivelele, de la formularea şi construirea chestionarului la receptarea, la prelucrarea şi rezolvarea itemilor de către subiect şi apoi la interpretarea acestor răspunsuri într-o manieră care să se apropie cât mai mult de realitatea vie, este constituită, pe de o parte, din taxonomizările care au clarificat, în ultimul deceniu, o bună parte din “haosul” unor probleme precum formatul itemilor, conţinutul lor, caracteristicile situaţionale, etc.

De asemenea, dintre dificultăţile clasice avute în vedere, a căror rezolvare va mai însemna încă multe teme de cercetare, sunt: “vizibilitatea” itemilor, gradul de schimbare vs. constanta a comportamentului măsurat, specificitatea mare a răspunsurilor în sfera personalităţii, care atrage dificultăţi în gruparea lor în categorii bine definite de trăsături sau structuri ale personalităţii şi determinarea unor criterii externe adecvate prin care să se calculeze empiric gradul de validitate.

O altă problema majoră ţine nu atât de construirea chestionarelor, cât de interpretarea datelor.Originea chestionarelor stă, probalil, în necesitatea de a realiza un interviu cât mai sistematizat.Ceea ce implică supoziţia că fiecare răspuns trebuie cosiderat sau ponderat ca indiciu al existenţei sau al prezenţei aspectului avut în vedere.Interpretarea factuala – veridică – literală se bazează pe validitatea de conţinut şi se apropie foarte mult de situaţia interviului sistematizat.Interpretarea psihologică – diagnostică – simptomatica este posibilă în urma experimentării şi validării chestionarului, respectiv a stabilirii empirice a relaţiilor dintre răspunsurile la itemi şi un criteriu specificat de validare.

O altă sursă de interminabile discuţii privind ce anume interpretam atunci când interpretăm răspunsul la itemi este faptul că există o inerentă ambiguitate a răspunsurilor, dovedită de altfel experimental, ceea ce conduce spre posibilitatea unei game relativ largi de interpretări pentru fiecare răspuns.Formularea mai specifică şi mai clară a itemilor, precum şi formularea unor seturi de răspunsuri specificate, pot conduce, pe de o parte, la scăderea gamei de posibilităţi de interpretare de către subiect a conţinutului, dar, paradoxal, conduc şi spre “vizibilitate” prea mare, care face ca răspunsurile să poarte amprenta prea puternică a seturilor atitudinale, a intenţionalităţii, a efectului de faţadă şi, nu în ultimul rând, a stărilor emoţionale pe care le trăieşte sau le-a traversat de curând subiectul.

1.2. Cerinţe generale şi etape generale în construirea unui chestionar

În construirea unui chestionar de evaluare a personalităţii există două probleme esenţiale cu care se confruntă orice psiholog:

1. definirea constructului, deci a trăsăturii care trebuie masurată;

2. construirea unui set de itemi prin care subiectul este “întrebat”în legatură cu acele comportamente care sunt relevante pentru acea trăsătură.Răspunsurile subiectului la aceşti itemi vor servi ca indicatori ai constructului.

Un tip de cerinţe în prima etapă de construire a unui chestionar priveşte alegerea tipului de probă sau chestionar.Ce probă alegem depinde de: 1.scopul testării şi 2. definirea domeniului de aplicare.Acest gen de probleme apare în măsura în care testarea trebuie să răspundă, desigur, unor probleme specifice care apar uneori într-un context specific ce trebuie definit, la rândul lui, iar pe de altă parte psihologul porneşte de la bun început avertizat în legătura cu tipul de expectaţii ale subiectului care pot distorsiona comunicarea prin chestionar.

Alegerea tipului de probe înseamnă, în această etapă, în acelaşi timp, construirea itemilor experimentali cu un set de cerinţe care ţin intrinsec de construirea chestionarului : adecvarea conţinutului itemilor, numărul de itemi, omogenitatea sau neomogenitatea acestora. Aceste cerinţe vor influenţa calităţile psihometrice ale itemilor şi ale chestionarului.

O a doua etapă, ulterioară constituirii unui prim eşantion de itemi, priveşte aplicarea experimentală a acestora.Iniţial, aplicarea se poate realiza pe un minim de 20 de subiecţi( Meili, 1964), pentru a răspunde unor întrebări ce se referă la factori care pot influenţa aleatoriu rezultatele, diminuând fidelitatea.

Dintre sursele de eroare posibile ce pot fi avute în vedere şi corectate în această etapă mentionăm : 1. standardizarea corectă a instructajului şi a condiţiilor specifice de răspuns ; 2. standardizarea tipului de răspuns ; 3. formularea unor itemi sau scale de validare a chestionarului în raport cu atitudinea subiectului (supra- sau subestimarea unor simptome sau situaţii, atitudini de faţadă, gradul de dezirabilitate la diferite genuri de subiecţi) ; 4. construirea unor exemple introductive.